top of page

XVII. Fixarea prețurilor de către guvern




Am văzut unele efecte ale eforturilor guvernului de a fixa prețurile bunurilor de consum deasupra nivelurilor pe care le-ar fi stabilit piața liberă. Să vedem acum unele rezultate ale încercărilor guvernului de a menține prețul bunurilor de consum sub nivelul stabilit de piață.


Această încercare este făcută, în zilele noastre, în timp de război, de aproape toate guvernele. Nu vom examina aici cât este de înțeleaptă fixarea prețurilor în timp de război. Economia în ansamblu, în condiții de război, este dominată în mod necesar de către stat, iar complicațiile care trebuie luate în considerare ne-ar face să intrăm în prea multe detalii, scăpând din vedere problema principală dezbătută în această carte.[1] Dar chiar dacă fixarea prețurilor în timp de război este sau nu o măsură înțeleaptă, ea este perpetuată în aproape toate țările perioade lungi de timp după terminarea războiului, deci după ce cauza care a declanșat-o a dispărut.


Factorul care exercită presiuni pentru stabilirea unor prețuri fixe este inflația apărută în vremuri de război. Astăzi, când practic toate țările practică o politică inflaționistă, deși în marea majoritate a acestora este pace, există un control al prețurilor indirect, chiar dacă acesta nu este impus.


Deși fixarea prețurilor este întotdeauna dăunătoare din punct de vedere economic, chiar distructivă uneori, ea prezintă avantaje politice din punctul de vedere al oficialităților. Acestea dau vina pentru existența unor prețuri mai mari pe rapacitatea oamenilor de afaceri și nu pe politicile monetare inflaționiste promovate chiar de ele.

Să vedem mai întâi ce se întâmplă atunci când guvernul încearcă să mențină prețul unui bun de consum sau al unui grup de bunuri de consum sub nivelul care s-ar stabili pe piață.


Atunci când guvernul încearcă să fixeze prețuri maximale doar pentru câteva articole, alege, de obicei, anumite necesități de bază, în ideea că este esențial ca și cei săraci să le poată obține la un cost „rezonabil”. Să presupunem că articolele alese în acest scop sunt pâinea, laptele și carnea.


Dezbaterea pentru susținerea prețului scăzut al acestor bunuri va fi abordată cam în felul acesta: dacă lăsăm (să zicem) carnea la bunul plac al pieței libere, prețul acesteia va crește prin mecanismul de licitare concurențială astfel încât numai bogații o vor putea avea. Oamenii nu vor obține carne în concordanță cu nevoile lor, ci proporțional cu puterea lor de cumpărare. Dacă menținem prețul scăzut, oricine va putea să obțină o cantitate rezonabilă.


Primul lucru care trebuie semnalat în legătură cu acest argument este că, dacă el este valabil, atunci politica adoptată este lipsită de consecvență. Pentru că, dacă distribuția cărnii, la o valoare pe piață de 2,25 $ uncia, este determinată mai degrabă de puterea de cumpărare decât de nevoi, tot la fel s-ar întâmpla – deși poate într-o măsură mai mică – la un „plafon” legal de 1,50 $ uncia. Argumentul putere-de-cumpărare-mai-degrabă-decât-nevoie este valabil de fapt atâta timp cât pentru carne plătim ceva. Aplicabilitatea sa ar înceta numai în situația în care carnea ar fi distribuită gratuit.


Dar de obicei schemele pentru fixarea de prețuri maximale încep cu eforturi dirijate spre „împiedicarea creșterii costului vieții”. Și astfel, promotorii lor presupun implicit că prețul pieței în momentul începerii controlului este „normal”. Prețul de început sau cel anterior este considerat „rezonabil”, iar orice preț mai mare este „nerezonabil”, indiferent de schimbările intervenite în producție sau în cerere, în perioada scursă de la prima fixare a prețului.


Dezbaterea acestei chestiuni


În dezbaterea acestei chestiuni, nu are sens să presupunem existența unui control al prețurilor care le-ar fixa exact la nivelul la care le-ar aduce și piața. Ar fi ca și când nu ar exista control al prețurilor. Trebuie să presupunem că puterea de cumpărare este mai mare decât oferta de bunuri și că prețurile sunt menținute la un nivel scăzut de guvern, sub nivelul la care le-ar fixa piața.


Însă nu putem ține prețul unui bun de consum sub nivelul său de piață fără ca între timp să nu apară două consecințe.

  1. Prima este creșterea cererii pentru acel bun. Pentru că bunul este mai ieftin, oamenii sunt tentați și își pot permite să îl cumpere în cantități mai mari.

  2. A doua consecință este reducerea ofertei pentru acel bun. Pentru că oamenii cumpără mai mult, cantitatea existentă pe piață din bunul respectiv se diminuează, vânzându-se mai repede.

  3. Dar, pe lângă acestea, este descurajată producerea bunului respectiv. Marjele de profit se diminuează sau dispar.

  4. Producătorii marginali sunt scoși din circuitul economic.

  5. Chiar și cei mai eficienți producători ar putea, la un moment dat, să funcționeze în pierdere. Așa s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când abatoarelor li s-a cerut de către Biroul de Administrare a Prețurilor să sacrifice animale și să prelucreze carne pentru un preț sub costul de achiziționare a animalelor, plus costul forței de muncă pentru sacrificare și prelucrare.


Dacă n-am întreprinde nicio altă acțiune, consecința fixării unui preț maximal pentru un anumit bun de consum ar fi apariția penuriei. Dar acest lucru este exact opusul a ceea ce intenționase inițial guvernul, pentru că tocmai pentru bunurile alese cărora li s-a fixat un preț maximal se urmărește obținerea unei oferte ridicate.

Limitând profiturile și salariile producătorilor acestor bunuri, fără să limiteze însă și profiturile și salariile producătorilor de articole de lux, guvernul îi descurajează pe producătorii bunurilor de strictă necesitate ale căror prețuri sunt controlate, stimulând în același timp producția de bunuri mai puțin esențiale.


În timp, politicienii își dau seama de unele din consecințele reglementărilor lor și adoptă alte mecanisme de control pentru a le diminua. Printre acestea se numără raționalizarea, controlul costurilor, subvenționarea și fixarea prețurilor tuturor bunurilor. Să le studiem acum pe fiecare din acestea în parte.


RAȚIONALIZAREA


Când devine evident că există o lipsă a unui bun de consum ca rezultat al unui preț fixat sunt nivelul pieței, consumatorii bogați sunt acuzați de a fi luat „mai mult decât partea care li se cuvenea în mod corect”; sau, dacă este vorba de o materie primă, fiecare firmă este acuzată că o stochează. Atunci guvernul adoptă o serie de reguli care stabilesc cine are prioritate în cumpărarea acelui bun, sau cui și în ce cantități îi va fi alocat sau cum va fi raționalizat. Dacă se adoptă un sistem de raționalizare, atunci înseamnă că fiecare consumator poate dispune doar de o anumită cantitate considerată maximă, indiferent dacă acesta este dispus să plătească în plus pentru o cantitate mai mare.


Pe scurt, dacă se adoptă un sistem de raționalizare, înseamnă că guvernul adoptă un sistem de prețuri duble, sau un sistem monetar dual, în care fiecare consumator trebuie să aibă un număr de cupoane sau „puncte” asociat cu o sumă dată de bani. Cu alte cuvinte, guvernul încearcă să rezolve parțial, prin raționalizare, o problemă pe care piața ar fi rezolvat-o prin intermediul prețurilor. Spun parțial pentru că raționalizarea mai degrabă limitează cererea, fără a stimula și oferta, așa cum ar fi făcut-o un preț mai mare.


Guvernul ar putea încerca să asigure oferta, extinzându-și controlul asupra costurilor de producție ale unui bun. Pentru a menține scăzut prețul cu amănuntul al cărnii, de exemplu, ar trebui să stabilească prețul en-gros al cărnii, prețul cărnii la abatoare, prețul animalelor vii, prețul nutrețului, salariile lucrătorilor din zootehnie.

Pentru a menține scăzut prețul laptelui, guvernul ar putea încerca să stabilească salariile șoferilor camioanelor cu care se transportă laptele, prețul containerelor, prețul laptelui la fermă, prețul nutrețurilor.

Pentru a stabili prețul pâinii, guvernul ar trebui să stabilească salariile brutarilor, prețul făinii, profiturile morarilor, prețul grâului ș.a.m.d.


Dar pe măsură ce guvernul își extinde aria de stabilire a prețurilor, extinde în același timp și consecințele care i-au impus, inițial, un astfel de comportament.

  1. Presupunând că are curajul să stabilească aceste costuri și că este capabil să le impună, va crea insuficiență pentru diferiți factori – forță de muncă, nutrețuri, grâu și toate celelalte – care intră în producția bunurilor de consum finale.

  2. Astfel, guvernul trebuie să-și extindă din ce în ce mai mult aria de control, consecința ultimă fiind fixarea prețurilor în întreaga economie.


SUBVENȚIA - (nota mea)


Guvernul ar putea încerca rezolvarea acestei probleme prin acordarea de subvenții. El recunoaște, de exemplu, că atunci când menține prețul laptelui sau al untului sub nivelul pieței sau sub nivelul relativ la care fixează alte prețuri, ar putea apărea o penurie datorită salariilor mai mici sau marjelor de profit mai mici pentru producția de lapte sau de unt în comparație cu celelalte bunuri de consum.


În consecință, guvernul încearcă să compenseze această situație subvenționându-i pe producătorii de lapte și unt. Trecând peste dificultățile de ordin administrativ implicate și presupunând că subvențiile sunt suficient de mari pentru asigurarea unei producții suficiente de lapte și unt, este clar că, prin subvenționarea producătorului, cei care sunt, în realitate, subvenționați sunt consumatorii.

Aceasta pentru că producătorii obțin pe laptele sau untul produs de ei nici mai mult nici mai puțin decât ar fi obținut dacă prețurile produselor lor ar fi fost lăsate să se fixeze pe piață; consumatorii își procură însă laptele și untul la un preț mult sub prețul pieței libere. Subvenția acordată consumatorilor este egală cu diferența dintre cele două prețuri – adică suma plătită ca subvenție producătorilor.


Însă dacă bunul subvenționat nu este și el raționalizat, cei care pot cumpăra cea mai mare cantitate din acest bun sunt cei care au cea mai mare putere de cumpărare. Aceasta înseamnă că ei sunt subvenționați mai mult decât cei a căror putere de cumpărare este mai mică. Cine anume îi subvenționează pe consumatori va depinde de incidența fiscalității. Dar contribuabilii se vor auto-subvenționa în calitatea lor de consumatori. În acest labirint, devine greu de identificat cine pe cine subvenționează.


Ceea ce se scapă din vedere este că pentru subvenții plătește totuși cineva și că nu s-a descoperit încă nicio metodă prin care comunitatea să poată obține ceva fără a da nimic în schimb.