XVI. „Stabilizarea” mărfurilor




Încercările de ridicare a prețurilor anumitor mărfuri în mod permanent peste nivelurile lor de piață normale, au eșuat adesea într-un mod atât de dezastruos și notoriu, încât grupurile de presiune versate și birocrații asupra cărora acestea exercită presiuni rareori declară în mod deschis că urmăresc acest scop.

Obiectivele lor declarate, mai ales atunci când propun pentru prima dată intervenția guvernului, sunt, de obicei, mai modeste și mai plauzibile.


Nu doresc în niciun fel, declară ei, creșterea prețului mărfii X peste nivelul său normal în mod permanent. Acest lucru, admit ei, ar fi nedrept față de consumatori. Dar marfa respectivă se vinde acum în mod evident cu mult sub prețul normal. Producătorii nu se pot descurca. Dacă nu acționăm cu promptitudine, ei vor fi eliminați din afaceri. Atunci se va înregistra o adevărată penurie, iar consumatorii vor fi nevoiți să plătească prețuri exorbitante pentru acea marfă.

Aparentul chilipir de care beneficiază acum consumatorii îi va costa scump până la urmă. Pentru că prețul scăzut „temporar” de acum nu poate dura. Însă nu ne putem permite să așteptăm ca așa-numitele forțe ale pieței sau legea „oarbă” a cererii și ofertei să rezolve situația. Fiindcă până atunci producătorii vor fi ruinați și se va înregistra o penurie serioasă. Guvernul trebuie să întreprindă ceva.

- Nu vrem decât să corectăm aceasta violentă, irațională fluctuație a prețurilor!
- Nu încercăm să ridicăm prețul, încercăm doar să-l stabilizăm!


Iată câteva metode prin care ni se propune, în mod obișnuit, să facem acest lucru. Una dintre cele mai des întâlnite constă în acordarea de împrumuturi guvernamentale către fermieri, pentru a le da posibilitatea să își mențină recoltele în afara circuitului pieței.


Se solicită astfel de împrumuturi Congresului pentru rațiuni care par, pentru cea mai mare parte a auditoriului, foarte plauzibile.

Congresmenilor li se spune că

  1. recoltele fermierilor sunt aduse concomitent pe piață în perioada recoltării,

  2. că aceasta este tocmai perioada în care prețurile sunt cele mai mici

  3. și că speculanții profită de acest fapt pentru a cumpăra ei recoltele și a le păstra până la obținerea unor prețuri mai mari, atunci când va fi iar penurie de alimente.

  4. Se pretinde astfel că fermierii sunt afectați și că ei, mai degrabă decât speculanții, ar trebui să fie cei care să profite de sporirea prețului.


Acest argument nu este susținut nici de teorie și nici de practică. Mult-ponegriții speculatori nu sunt dușmanii fermierului; sunt chiar esențiali pentru bunăstarea lui.

Trebuie ca cineva să-și asume și riscurile presupuse de fluctuația prețurilor agricole; de fapt, acestea au fost asumate, în epoca modernă, în principal de către speculanții profesioniști.

În general, cu cât mai competent acționează ultimii în propriul interes, ca speculanți, cu atât îl ajută mai mult pe fermier. Pentru că speculanții își servesc propriul interes exact în măsura în care au capacitatea de a prevedea prețurile viitoare. Însă cu cât este mai mare acuratețea cu care ei prevăd prețurile, cu atât mai puțin violente sau extreme sunt fluctuațiile prețurilor.


Prin urmare, chiar dacă fermierii au fost nevoiți să-și vândă întreaga lor recoltă de grâu pe piață într-o singură lună a anului, prețul acelei luni nu va fi neapărat sub prețul oricărei alte luni (neluând în calcul costurile de depozitare).

Speculanții, în speranța de a obține un profit, deși și-au făcut în mare parte achizițiile, vor continua să cumpere până ce prețul va fi crescut la un nivel la care ei nu mai întrevăd nicio altă ocazie de profit în viitor. Vor vinde de îndată ce vor considera că sunt perspective de a înregistra o pierdere în viitor. Consecința va fi stabilizarea prețului pentru mărfurile agricole la finele anului.


Tocmai pentru că există o categorie de speculanți profesioniști care să-și asume aceste riscuri, fermierii și morarii nu sunt nevoiți să o facă. Cei din urmă se pot proteja pe piață. Prin urmare, în condiții normale, atunci când speculanții lucrează bine, profiturile fermierilor și ale morarilor vor depinde în principal de priceperea și de hărnicia lor, și nu de fluctuațiile pieței.

Practica actuală demonstrează că, în medie, prețul grâului și al altor cereale neperisabile rămâne același tot anul, cu excepția costurilor de depozitare și a cheltuielilor cu dobânzile și asigurările. De fapt, cercetări detaliate au demonstrat că acea creștere medie lunară, după perioada recoltării, nu a fost suficient de mare pentru a acoperi cheltuieli cum ar fi cele de depozitare, astfel că speculanții practic i-au subvenționat pe fermieri.

Bineînțeles, nu aceasta a fost intenția lor; a fost doar consecința unei tendințe persistente spre optimism din partea speculanților.


(Această tendință pare să-i afecteze pe întreprinzători în cele mai competitive sectoare: pe ansamblu, contrar intenției lor, subvenționează consumatorii. Acest lucru este valabil în special atunci când există perspective mari de câștiguri speculative. La fel cum jucătorii la loterie, luați în ansamblu, pierd bani fiindcă fiecare speră, în mod nejustificat, să obțină unul din cele câteva premii spectaculoase, s-a calculat că valoarea totală a forței de muncă și a capitalului necesare pentru a pătrunde în sectorul prospecțiunilor pentru aur sau țiței a depășit valoarea totală a aurului sau a țițeiului extras.)

Totuși, alta este situația când statul intervine și fie cumpără el însuși cerealele fermierilor, fie le împrumută bani acestora pentru a-și putea păstra recoltele în afara pieței. Aceasta se face câteodată în favoarea menținerii a ceea ce se denumește, în mod plauzibil, „hambarul absolut normal”. Dar statistica prețurilor și a reporturilor anuale ale cerealelor demonstrează că această funcție, așa cum am văzut, este deja îndeplinită de piețele libere organizate în mod privat.

Atunci când intervine guvernul, „hambarul absolut normal” devine, în realitate, un „hambar absolut politic”. Fermierul este încurajat, pe banii contribuabililor, să-și rețină în mod excesiv cerealele.

  1. Deoarece vor să fie siguri de obținerea votului fermierilor, politicienii inițiatori ai sistemului sau birocrații care îl aplică pun întotdeauna așa-numitul preț corect pentru produsul fermierului deasupra prețului justificat de conjunctura oferită de cerere și ofertă.

  2. Aceasta duce la o reducere a numărului de cumpărători.

  3. Prin urmare, hambarul absolut normal tinde să se transforme într-un hambar absolut anormal.

  4. Se păstrează în afara pieței stocuri excesiv de mari.

  5. Efectul este asigurarea unui preț mai mare, temporar, decât ar fi fost în condiții normale, dar aceasta numai în condițiile existenței, în viitor, a unui preț cu mult mai mic decât ar fi fost în alte condiții.

  6. Aceasta pentru că reducerea artificială a cantității de cereale, oferită în acest an prin retragerea unei părți a recoltei de pe piață, înseamnă un surplus artificial pentru anul viitor.


Ar însemna să ne extindem prea mult dacă am descrie detaliat ce s-a întâmplat în realitate atunci când s-a aplicat acest program, de exemplu, pentru bumbacul american.[1]

  • Am acumulat în depozite recolta unui întreg an.

  • Am distrus piața externă a bumbacului nostru.

  • Am stimulat enorm cultivarea bumbacului în alte țări.

  • Deși aceste consecințe fuseseră prevăzute de cei ce se opuneau politicii de restrângere și împrumuturi, atunci când ele s-au produs efectiv, birocrații răspunzători de acest rezultat au replicat doar că toate acestea s-ar fi întâmplat oricum.


Politica de împrumuturi este de obicei însoțită de (sau duce în mod inevitabil la) o politică de restrângere a producției, adică la o politică de austeritate.

  1. Aproape în fiecare încercare de „stabilizare” a prețului unei mărfi au prevalat interesele producătorilor.

  2. Țelul este o creștere imediată a prețurilor.

  3. Pentru ca aceasta să fie posibilă, de obicei se impune o restrângere proporțională a producției pentru orice producător supus controlului.

  4. Acest lucru are câteva efecte negative imediate.

  5. Presupunând că acest control poate fi impus la scară internațională, înseamnă că producția totală mondială se reduce.

  6. Consumatorii din întreaga lume se pot bucura de o cantitate mai mică din acest produs decât ar fi făcut-o dacă nu ar fi existat restricții.

  7. Lumea sărăcește în aceeași măsură.

  8. Deoarece consumatorii sunt forțați să plătească prețuri mai mari decât în alte condiții pentru acel produs, le rămâne proporțional mai puțin de cheltuit pentru alte produse.


Replica restricționiștilor


Replica restricționiștilor este, de obicei, că această scădere a producției oricum are loc într-o economie de piață. Există însă o deosebire fundamentală, așa cum am văzut în capitolele anterioare. Într-o economie de piață concurențială, producătorii cu costuri mari, ineficienți, sunt cei eliminați prin scăderea prețurilor. În cazul unei mărfi agricole, fermierii cei mai puțin competenți, sau cei care au cel mai slab utilaj, sau cei care au în folosințăcel mai sărăcăcios pământ sunt cei eliminați.

Fermierii cei mai capabili, ce lucrează cele mai bune terenuri, nu sunt nevoiți să-și restrângă producția. Dimpotrivă, dacă reducerea prețurilor s-a produs ca urmare a înregistrării unui cost mediu de producție mai mic, reflectat într-o ofertă sporită, atunci eliminarea fermierilor marginali ce lucrează terenuri marginale le dă posibilitatea fermierilor mai buni de pe terenurile bune să-și sporească producția.


Dacă se întâmplă așa, consumatorii acelui bun vor fi la fel de bine aprovizionați cu produsul respectiv ca și înainte. Dar, ca o consecință a prețului scăzut, le vor rămâne mai mulți bani la dispoziție, bani pe care nu-i aveau înainte, pentru a-i cheltui pe alte lucruri. Prin urmare, consumatorii se vor afla într-o situație mai bună. Creșterea sumei cheltuite în alte direcții va asigura creșterea volumului de forță de muncă utilizată în alte domenii, care îi vor absorbi apoi pe foștii fermieri marginali în locuri de muncă unde eforturile lor vor produce mai mult și vor fi mai eficiente.


O restricție uniform proporțională (pentru a reveni la schema de intervenție guvernamentală) înseamnă, pe de o parte, că producătorii eficienți, cu costuri scăzute, nu-și pot valorifica întreaga producție, pe care o pot obține la un preț scăzut. Pe de altă parte, înseamnă că producătorii ineficienți, cu costuri ridicate, sunt menținuți artificial în circuitul economic.

  1. Ceea ce duce la creșteri în costul mediu la care se fabrică produsul.

  2. Se produce mai puțin eficient decât în alte condiții.

  3. Producătorul marginal ineficient, menținut artificial în acel sector de producție, continuă să țină ocupate pământul, forța de muncă și capitalul cărora li s-ar fi putut da întrebuințări mai profitabile și mai eficiente.


Nu are sens să discutăm ideea că cel puțin una din consecințele schemei restricționiste este faptul că prețul produselor agricole a crescut iar „fermierii au o putere de cumpărare mai mare”. Acest lucru se întâmplă numai prin reducerea în aceeași măsură a puterii de cumpărare a orășeanului. (Am discutat despre toate acestea mai înainte, când am analizat prețurile paritare.)

Nu există nicio diferență între a furniza bani fermierilor pentru a restrânge producția sau pentru o producție artificial redusă și a obliga cumpărătorii sau contribuabilii să plătească niște oameni degeaba.

De fiecare dată, beneficiarii unor astfel de politici dobândesc „putere de cumpărare”.

  1. De fiecare dată însă, altcineva pierde o putere de cumpărare echivalentă.

  2. Pierderea netă la nivelul societății este reprezentată de pierderea de producție, pentru că sunt plătiți oameni pentru a nu produce.

  3. Pentru că este mai puțin pentru toată lumea, pentru că este mai puțin de cumpărat, înseamnă că salariile și veniturile reale scad fie prin reducerea sumei nominale, fie prin creșterea costului vieții.


Dar dacă se încearcă menținerea prețului unei anumite mărfi agricole la un nivel ridicat și nu se impune nicio restrângere a producției, surplusul rămas nevândut din marfa supraevaluată continuă să se acumuleze până ce piața acelui produs înregistrează în final un colaps mult mai server decât dacă nu s-ar fi aplicat niciodată programul de control.

Ori, producătorii care nu sunt cuprinși în programul acesta, stimulați de creșterea artificială a prețurilor, își dezvoltă peste măsură capacitatea de producție. Este ceea ce s-a întâmplat în cazul programului britanic de restricție în domeniul cauciucului și în cazul programului american de restricție în sectorul bumbacului. În fiecare caz, colapsul prețurilor a atins în final dimensiuni catastrofale, fapt care nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat schema restricționistă.


Planul care a demarat atât de glorios prin a „stabiliza” prețurile a adus o instabilitate incomparabil mai mare decât ar fi putut-o face vreodată forțele libere ale pieței.

Totuși, pe plan internațional se propun, în mod constant, controale asupra mărfurilor. De data aceasta, ni se spune, vor fi evitate toate greșelile din trecut. De data aceasta, prețurile care se vor fixa vor fi „corecte” nu numai pentru producători, ci și pentru consumatori. Națiunile producătoare și cele consumatoare vor cădea de acord doar asupra nivelului la care se consideră că aceste prețuri sunt corecte, fiindcă niciunul nu va fi nerațional. Prețurile fixate vor însemna „numai” repartizări și alocări, pentru producție și pentru consum, între națiuni și numai niște cinici vor anticipa improbabile dispute internaționale cu privire la aceste lucruri. În fine, prin cel mai mare miracol posibil, această lume a coerciției și controalelor supra-naționale va deveni, de asemenea, o lume a „liberului” schimb internațional!


Nu sunt sigur ce vor să înțeleagă planificatorii guvernamentali prin liber schimb în acest context, dar pot fi sigur de câteva lucruri pe care nu le au în vedere.

  1. Nu au în vedere libertatea oamenilor obișnuiți de a cumpăra și de a vinde, de a împrumuta și de a da cu împrumut la orice prețuri sau dobânzi vor ei și oriunde cred ei că este mai profitabil să o facă.

  2. Nu au în vedere libertatea cetățeanului de rând de a cultiva cât de mult vrea dintr-un anumit tip de cereale, de a circula cum dorește, de a se stabili unde dorește, de a-și lua cu el capitalul și alte bunuri ce-i aparțin.

  3. Mi-e teamă că se gândesc în primul rând la libertatea birocraților de a hotărî toate acestea în numele lui și îi spun că dacă se supune docil birocraților, va fi recompensat prin creșterea nivelului său de trai.


Dacă planificatorii reușesc să lege ideea cooperării internaționale de cea a unei dominații și a unui control statal din ce în ce mai mari asupra vieții economice, viitoarele controale internaționale nu par decât să urmeze, foarte probabil, modelele trecutului, caz în care nivelul de trai al omului de rând se va reduce, concomitent cu libertățile sale.



Note:


Cu toate acestea, programul pentru bumbac a fost unul extrem de instructiv.

  1. La 1 august 1956, reportul la bumbac a urcat la cifra record de 14.529.000 baloturi, adică mai mult decât producția sau consumul obișnuit al unui an întreg.

  2. Pentru a depăși situația, guvernul și-a modificat programul.

  3. A hotărât să cumpere cea mai mare a recoltei de la cultivatori și a oferit-o imediat spre revânzare cu o anumită reducere.

  4. Pentru a reuși din nou vânzarea bumbacului american pe piața mondială, el a acordat o subvenție la exporturile de bumbac la început de 6 cenți pe pfund și, în 1961, de 8,5 cenți pe pfund.

  5. Dar pe lângă pierderile pe care le-a produs contribuabililor, a dezavantajat serios firmele din industria textilă americană în concurența cu cele străine, atât pe piețele interne cât și pe cele externe.

  6. Guvernul american subvenționa industria altor țări pe seama industriei americane.

Caracteristic pentru planurile guvernamentale de stabilizare a prețurilor este că evită o consecință nedorită numai determinând o alta și, de obicei, una și mai indezirabilă. ↑

Preluat de AICI

21 afișări0 comentarii