XIV. Salvarea sectorului economic X



Salvarea sectorului economic X


Lobby-urile Congresului sunt împânzite de reprezentanți ai sectorului X. Sectorul industrial X este slăbit. Sectorul industrial X moare. El trebuie salvat.

  1. Poate fi salvat numai printr-o taxă vamală, prin prețuri mai mari sau prin subvenții.

  2. Dacă este lăsat să moară,

  3. lucrătorii vor fi aruncați în stradă.

  4. Proprietarii caselor în care aceștia locuiesc, băcanii, măcelarii, magazinele de confecții și cinematografele locale își vor restrânge afacerile,

  5. iar recesiunea se va răspândi în cercuri din ce în ce mai largi.

  6. Însă dacă sectorul X, printr-o acțiune fermă a Congresului, este salvat – ei, atunci…!

  7. El va achiziționa utilaje de la alte sectoare industriale;

  8. vor fi angajați mai mulți oameni care, la rândul lor,

  9. vor furniza mai mult de lucru măcelarilor, brutarilor și fabricanților de tuburi de neon,

  10. iar prosperitatea se va răspândi în cercuri din ce în ce mai largi.


Este evident faptul că aceasta este doar o formă generalizată a cazului deja luat în discuție. Acolo sectorul X era agricultura. Dar există nenumărate sectoare X.

Două dintre cele mai cunoscute exemple au fost industria cărbunelui și cea a argintului. Pentru a „salva argintul”, Congresul a făcut mult rău. Unul dintre argumentele în favoarea planului de salvare a fost faptul că el ar ajuta „Orientul”. Unul dintre rezultatele sale concrete a fost determinarea deflației în China, care avea ca etalon monetar argintul, și obligarea Chinei să renunțe la acest sistem. Trezoreria SUA a fost forțată să achiziționeze, la prețuri enorme, cu mult peste prețul pieței, o cantitate inutilă de argint și să o depoziteze în seifuri. Scopurile politice de bază ale „senatorilor argintului” ar fi putut fi la fel de ușor atinse, în condițiile unui cost și ale unui efect negativ mai mici, dacă s-ar fi plătit o subvenție, pe față, proprietarilor de mine sau lucrătorilor lor, însă Congresul și populația n-ar fi aprobat niciodată acest furt evident dacă nu ar fi fost mascat de tam-tam-ul ideologic privind „însemnătatea esențială a argintului pentru moneda națională”.


Pentru a salva industria cărbunelui, Congresul a adoptat Legea Guffey, prin care proprietarii minelor de cărbune nu numai că aveau voie, ci erau chiar obligați să se pună de acord pentru a nu vinde sub anumite prețuri minime fixate de guvern. Deși Congresul a început prin fixarea „unui” preț al cărbunelui, s-a trezit curând în situația (ca urmare a diferitelor dimensiuni, a numărului de mii de mine și a livrărilor către mii de destinații diferite pe calea ferată, cu camioane, vapoare sau barje) de a stabili 350.000 de prețuri distincte pentru cărbune.[1] Unul dintre efectele acestei tentative de a menține prețul cărbunelui peste nivelul competitiv al pieței a fost accelerarea tendinței consumatorilor de substituire a acestuia cu alte surse de energie sau căldură – cum ar fi petrolul, gazul natural și energia hidroelectrică. Iar astăzi guvernul încearcă din nou să forțeze trecerea de la consumul de țiței la cel de cărbune.


Scopul nostru


Scopul nostru nu este de a vedea care sunt toate consecințele înregistrate în urma eforturilor de a salva anumite sectoare industriale, ci de a contura unele dintre consecințele majore ce decurg obligatoriu din eforturile de salvare a unui sector.


Se poate aduce argumentul că un anumit sector trebuie creat sau menținut din rațiuni militare. Sau că un anumit sector este distrus de impozite sau de niveluri salariale disproporționate față de alte sectoare; sau că în cazul unui sector de importanță publică, funcționarea lui este forțată practicând prețuri sau taxe care nu permit o marjă de profit corespunzătoare. Astfel de argumente pot fi justificate sau nu într-o situație anume, dar nu fac pentru moment obiectul interesului nostru. Ne interesează doar un singur argument în favoarea salvării sectorului X –

constând în ideea că dacă este lăsat să se restrângă ca dimensiuni sau să piară prin acțiunea forțelor liberei concurențe (ceea ce susținătorii sectorului respectiv numesc în astfel de cazuri concurența de tip laissez-faire, anarhică, ucigătoare, sălbatică, legea junglei), el va trage în jos întreaga economie și că, dacă este menținut în mod artificial, va fi spre binele tuturor.

Ceea ce punem acum în discuție nu este altceva decât un caz generalizat al argumentului adus în favoarea prețurilor paritare pentru produsele agricole sau a protecției vamale pentru un număr oarecare de sectoare X. Argumentul împotriva unor prețuri menținute artificial la un nivel ridicat este, bineînțeles, valabil nu numai în cazul produselor agricole, ci și pentru oricare alt produs, la fel cum și motivele pentru care considerăm dezastruoasă introducerea protecției vamale pentru un anumit sector sunt valabile pentru oricare altul.


Însă întotdeauna există un număr oarecare de planuri pentru salvarea sectorului X. Pe lângă cele deja discutate, există două categorii principale de astfel de proiecte și vom arunca o scurtă privire asupra lor.

  1. Unul constă în a admite că sectorul X este deja „supraaglomerat” și a încerca împiedicarea altor firme sau lucrători să pătrundă în cadrul lui.

  2. Celălalt constă în susținerea ideii că sectorul X are nevoie să fie susținut printr-o subvenție directă de la guvern.


Dacă sectorul X este, într-adevăr, supraaglomerat în comparație cu altele, nu va fi nevoie de nicio reglementare legală coercitivă pentru a ține la distanță capitalul nou și lucrătorii noi. Capitalul nou nu se grăbește să pătrundă în sectoare care sunt în mod evident pe cale de a muri. Investitorii nu caută nerăbdători sectoarele ce prezintă cele mai mari riscuri de pierdere (sau cele mai mici câștiguri). Nici lucrătorii, atunci când au o alternativă mai bună, nu se îndreaptă spre sectoare în care salariile sunt cele mai mici iar perspectivele pentru angajare permanentă sunt cel mai puțin promițătoare.


Dacă noul capital și forța de muncă sunt forțate să rămână în afara sectorului X, fie prin politicile de monopol, cartel sau sindicat, fie prin legi, acest capital și această forță de muncă sunt deposedate de libertatea de a alege.

  • Investitorii sunt obligați să-și plaseze banii acolo unde veniturile par mai puțin atrăgătoare decât cele din sectorul X.

  • Lucrătorii sunt forțați să se orienteze către sectoare cu salarii mai reduse și perspective chiar mai nefavorabile decât cele din sectorul X, așa-zis slăbit.

  • Pe scurt, înseamnă că atât capitalul, cât și forța de muncă sunt folosite mai puțin eficient decât dacă li s-ar fi dat posibilitatea să aleagă liber.

  • Înseamnă, prin urmare, o reducere a producției care se reflectă în mod necesar într-un nivel mediu de trai mai scăzut.


Acest nivel de trai mai scăzut va fi determinat

  • fie de salarii nominale medii mai mici decât cele care ar fi predominat în alte condiții,

  • fie de costuri medii ale vieții mai ridicate,

  • fie de o combinație a amândurora. (Consecința exactă va depinde de politica monetară ce va însoți această reglementare coercitivă.)

Prin aceste politici restrictive, salariile și veniturile din investițiile de capital ar putea într-adevăr să se mențină la un nivel mai ridicat decât în alte condiții în cadrul sectorului X; în celelalte sectoare însă, salariile și veniturile din investiții vor fi ținute forțat sub nivelul pe care l-ar fi avut în alte condiții. Sectorul X va fi avantajat, dar în detrimentul sectoarelor A, B și C.


Consecințe similare


Consecințe similare ar însoți orice încercare de a salva sectorul X printr-o subvenție directă din buzunarul public.

  • Nu ar fi decât un transfer de avuție sau de venituri către sectorul X. Contribuabilii ar pierde tot atât cât ar câștiga cei din sectorul X.

  • Marele avantaj al subvenției, din punctul de vedere al opiniei publice, este că ar face, într-adevăr, ca acest lucru să fie foarte clar.

  • Se creează mult mai puține ocazii de apariție a confuziei intelectuale ce însoțește argumentele în favoarea taxelor, fixării de prețuri minime sau înlăturării monopolurilor.


În cazul unei subvenții, este clar că atât cât câștigă sectorul X vor pierde contribuabilii.

Ar trebui să fie la fel de clar faptul că, în consecință, alte sectoare pierd în mod necesar ceea ce sectorul X câștigă. Ele trebuie să plătească o parte din impozitele folosite pentru susținerea sectorului X. Iar clienții, fiindcă plătesc impozite pentru susținerea sectorului X, vor avea la dispoziție, pentru a cumpăra alte bunuri, un venit diminuat exact cu suma impozitelor. Drept urmare, alte sectoare vor trebui să-și restrângă activitatea pentru ca sectorul X să se dezvolte.


Consecința aceste subvenții nu constă însă doar în faptul că s-a înregistrat un transfer de venit sau avuție sau că alte sectoare s-au restrâns, pe ansamblu, tot atât cât s-a extins sectorul X, ci și în faptul că (și aici apare pierderea netă la nivel de națiune considerată ca întreg) capitalul și forța de muncă sunt deviate dinspre sectoare în care ar fi folosite mai eficient spre un sector în care sunt mai puțin eficient utilizate. Se creează mai puțină avuție. Standardul de viață se reduce comparativ cu nivelul pe care l-ar fi putut atinge.

D+e ce trebuie menținut acest sector prin respirație artificială?


Aceste consecințe sunt inerente, practic, chiar în cadrul argumentelor aduse în favoarea subvenționării sectorului X. Acesta se restrânge sau dispare o dată cu liniștirea susținătorilor săi. Se poate pune întrebarea: de ce trebuie menținut acest sector prin respirație artificială? Ideea că o economie în expansiune înseamnă o extindere simultană a tuturor sectoarelor este profund eronată. Pentru ca noile sectoare să se dezvolte destul de repede, de obicei este nevoie ca unele sectoare mai vechi să fie lăsate să se restrângă sau să dispară. Acest lucru ajută la eliberarea capitalului și a forței de muncă necesare noilor sectoare.


Dacă am fi încercat să menținem în viață în mod artificial un sistem de transport învechit, am fi încetinit dezvoltarea industriei automobilului și a tuturor sectoarelor ce depind de ea. Am fi redus nivelul producției de bunuri și am fi ținut pe loc progresul economic și științific.

Și totuși, facem același lucru încercând să împiedicăm dispariția unui sector în vederea protejării forței de muncă deja calificate sau a capitalului deja investit în el.


Oricât de paradoxal ar părea, pentru vigoarea unei economii dinamice, este necesar ca sectoarele slăbite să fie lăsate să dispară, iar cele aflate în expansiune să fie lăsate să se dezvolte. Primul proces este esențial pentru cel de-al doilea.


Încercarea de a menține sectoare depășite este la fel de puțin inteligentă ca și încercarea de a păstra metode de producție depășite: de fapt, acestea două sunt două moduri diferite de a numi același lucru. Metodele de producție perfecționate trebuie să le înlocuiască mereu pe cele învechite, dacă vrem ca atât vechile nevoi cât și dorințele noi să fie satisfăcute de mărfuri și mijloace mai bune.


Note:


Declarația lui Dan H. Wheeler, director al Diviziei Cărbunelui Bituminos. Audieri pentru extinderea Legii cărbunelui bituminos din 1937. ↑


https://mises.ro/capitole/xiv-salvarea-sectorului-economic-x/



11 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate