VIII. Schemele de împărțire a muncii

Vorbeam despre diferite practici sindicaliste orientate spre crearea de locuri de muncă și prevenirea șomajului. Aceste practici și tolerarea lor de către opinia publică derivă din aceeași eroare fundamentală ca și teama în fața mașinilor. Ele decurg din credința că o modalitate mai eficientă de a face un lucru desființează locuri de muncă și din corolarul său inerent că o modalitate mai puțin eficientă de a-l face creează slujbe.

Acestei erori i se asociază credința că în lume există un anumit volum de muncă de realizat și că, dacă nu putem mări acest volum imaginând modalități mai dificile de muncă, ne putem cel puțin imagina procedee pentru a o repartiza unui număr cât mai mare posibil de oameni.

Această eroare se ascunde în spatele subdiviziunii detaliate a muncii, asupra căreia insistă sindicatele. Subdivizarea este foarte des întâlnită în sectoarele de construcții din orașele mari. Zidarii sunt împărțiți după cum folosesc piatra sau cărămida pentru construcție. Un electrician nu poate desface un lambriu din lemn pentru a remedia un contact și apoi să-l refacă; această operațiune o poate realiza doar tâmplarul, indiferent de simplitatea operației. Un instalator nu va desface sau pune la loc o placă de faianță atunci când trebuie să repare o conductă defectă; aceasta o face faianțarul.

Între sindicate se duc lupte puternice, se fac greve de „jurisdicție” pentru dreptul exclusiv de a exercita anumite meserii de graniță. Într-o declarație întocmită de Căile Ferate Americane pentru Comitetul de Procedură Administrativă al Procurorului General, cei de la Căile Ferate dădeau nenumărate exemple în care Consiliul Național de Restructurare a Căilor Ferate decisese că fiecare operație legată de calea ferată, în parte, indiferent cât de măruntă, cum ar fi o convorbire telefonică sau acționarea unui întrerupător, este atributul exclusiv al unei anumite categorii de angajați, astfel încât dacă un angajat din altă categorie, pe parcursul îndeplinirii sarcinilor sale obișnuite, prestează astfel de operații, nu numai că trebuie plătit cu salariul corespunzător unei zile lucrate suplimentar, dar, în același timp, membrii categoriei recunoscute ca având dreptul de a presta operația aflați în șomaj trebuie să primească salariul pe o zi, întrucât nu li s-a solicitat prestarea acestei operații.

Este adevărat că unele persoane pot trage foloase de pe seama altora în urma acestei subdivizări arbitrare a muncii, cu condiția să rămână singurii beneficiari ai acestui procedeu. Dar cei ce o admit ca practică generală nu înțeleg că ea duce întotdeauna la creșterea costurilor de producție, că determină pe ansamblu prestarea unui volum de muncă mai mic și realizarea unei cantități mai mici de bunuri. Proprietarul casei, care este obligat să angajeze doi oameni pentru a face treaba unuia singur, într-adevăr, oferă de lucru unui om în plus. Dar îi rămân bani mai puțini pentru a cheltui pe altceva care ar fi necesitat angajarea altui om. Fiindcă defecțiunea din baia lui a fost reparată pentru o sumă dublă față de cât ar fi trebuit să coste, este silit să nu mai cumpere noul pulover pe care și-l dorise.

Nu se oferă mai mult „de lucru”, pentru că o zi de lucru pentru un faianțar de care nu era nevoie a însemnat o zi de muncă în minus pentru cel ce face pulovere sau pentru operatorul unei mașini de tricotat. Nici proprietarul nu stă mai bine. În loc să aibă dușul reparat și un pulover, trebuie să se mulțumească doar cu dușul. Și dacă vom considera puloverul ca o componentă a avuției naționale, țara are un pulover mai puțin. Acesta este rezultatul concret al efortului de a crea locuri de muncă suplimentare prin diviziunea arbitrară a muncii.

Mai sunt și alte scheme pentru „împărțirea muncii”, des promovate de purtătorii de cuvânt ai sindicatelor și de puterea legislativă. Cea mai frecvent folosită constă în reducerea săptămânii de lucru, de obicei prin lege.

Convingerea că va duce la „divizarea muncii” și că va „oferi mai multe locuri de muncă” a fost unul dintre motivele principale pentru includerea prevederii privind penalizarea pentru orele suplimentare de lucru în actuala Lege federală privind salariile orare. Legislația precedentă din SUA, care interzicea angajarea femeilor și a minorilor pentru mai mult de patruzeci și opt de ore pe săptămână, avea la bază convingerea că mai mult de atât ar fi fost dăunător pentru sănătate și pentru moralul acestora. O altă idee era că orele suplimentare ar fi influențat negativ eficiența. Dar prevederea, inclusă în legea federală, potrivit căreia un patron trebuie să-i plătească unui muncitor o majorare de 50% peste salariul orar obișnuit pentru toate orele lucrate săptămânal peste nivelul de patruzeci de ore, nu se bazează în principal pe convingerea că, de exemplu, patruzeci și cinci de ore pe săptămână sunt dăunătoare fie sănătății, fie eficienței. Ea a fost inserată, în parte, în speranța stimulării creșterii venitului săptămânal al unui muncitor și, în parte, în speranța că, descurajând tendința patronului de a solicita oricui, în mod obișnuit, efectuarea a mai mult de patruzeci de ore de muncă săptămânal, acesta va prefera să angajeze muncitori suplimentari. La momentul scrierii acestei cărți, există câteva propuneri de scheme de „prevenire a șomajului” prin instituirea unei săptămâni de lucru de treizeci de ore sau eventual de patru zile.

Care este efectul real al unor astfel de soluții, puse în aplicare fie de sindicate, fie prin legislație? Vom clarifica problema luând în considerare două cazuri.

1. Primul constă în reducerea săptămânii de lucru standard de la patruzeci la treizeci de ore, fără modificarea nivelului salariului orar.