VI. Creditele guvernamentale deviază producția





„Încurajarea” afacerilor de către guvern este câteodată la fel de nocivă ca și ostilitatea guvernului în acest domeniu.

Această presupusă încurajare se face deseori sub forma acordării directe de credite guvernamentale sau a unei garanții pentru împrumuturi private.


Problema creditului guvernamental este deseori complicată, întrucât implică posibilitatea inflației. Vom amâna analiza efectelor inflației de diferite tipuri pentru un capitol următor. Acum, pentru a fi mai simplu, vom presupune că tipul de credit luat în discuție este neinflaționist. Inflația, după cum vom vedea mai târziu, deși complică analiza, nu modifică în esență consecințele politicilor abordate.


Una din propunerile de acest tip, frecvente în Congres, se referă la acordarea de credite suplimentare pentru fermieri. În opinia multor congresmeni, fermierii nu vor obține niciodată suficiente credite. Creditul furnizat de companiile private ce acordă împrumuturi garantate prin ipotecarea unei proprietăți către companiile de asigurări sau băncile regionale nu este niciodată „corespunzător”. Congresul găsește mereu alte goluri care nu sunt acoperite de către instituțiile financiare existente, indiferent câte astfel de instituții a înființat deja el însuși. Poate că fermierii obțin destule credite pe termen lung sau scurt, dar se pare că nu au acces la destule credite „intermediare”, sau că rata dobânzii este prea mare, sau se reclamă faptul că împrumuturile private se acordă doar fermierilor bogați și cu situație stabilă. Astfel că alte instituții financiare și noi tipuri de împrumuturi agricole se înșiruie, unele după altele, fiind înființate prin lege.


Încrederea în aceste politici se naște, după cum se va vedea, din două manifestări distincte ale aceleiași boli: „miopia cronică”. Una constă în aprecierea situației numai din punctul de vedere al fermierilor care se împrumută. Cealaltă se referă la abordarea doar a primei părți a tranzacției.


Orice împrumut trebuie, evident, restituit în cele din urmă, sau cel puțin aceasta trebuie să se întâmple în opinia oamenilor cinstiți. Orice credit înseamnă o datorie. Propunerile pentru un volum sporit de credite, prin urmare, nu sunt altceva decât propuneri pentru o împovărare cu datorii, sub o altă denumire. Ar părea cu mult mai puțin atrăgătoare dacă ar fi numite, în mod obișnuit, în al doilea fel.


Nu luăm acum în discuție împrumuturile normale contractate de fermieri din surse private. Ele constau în împrumuturi ipotecare, credite de instalare, pentru achiziționarea de automobile, frigidere, televizoare, tractoare și alte unelte agricole și în împrumuturi bancare destinate acoperirii cheltuielilor până în momentul în care fermierul își poate strânge și valorifica recolta. Ne vom referi numai la împrumuturile pentru fermieri care sunt fie acordate direct de diversele organisme guvernamentale, fie garantate de guvern.


Aceste credite sunt în principal de două tipuri.

  1. Primul îi dă fermierului posibilitatea să-și păstreze recolta în afara circuitului pieței. Acest tip este deosebit de dăunător, și îl vom discuta mai târziu, când vom analiza reglementările guvernamentale privind mărfurile.

  2. Celălalt tip este împrumutul destinat finanțării investițiilor necesare, de multe ori, chiar pentru intrarea fermierului în circuitul economic, dându-i acestuia posibilitatea de a-și cumpăra ferma, un catâr, un tractor, sau chiar toate acestea la un loc.


La prima vedere, acest tip de împrumut pare bine justificat.

“Să zicem că avem o familie săracă, lipsită de orice mijloc de trai. Ar fi o cruzime și un act de risipă să le acorzi ajutoare sociale.
Cumpără-le o fermă; pornește o afacere pentru ei; transformă-i în cetățeni productivi și cu respect de sine; dă-le posibilitatea să contribuie la produsul național total și să-și ramburseze împrumutul din produsul muncii lor.“

“Sau să ne gândim la fermierul care se chinuie cu metode primitive de producție fiindcă nu dispune de capitalul necesar cumpărării unui tractor. Împrumută-i banii pentru aceasta; dă-i posibilitatea să-și crească productivitatea; își va putea plăti împrumutul din veniturile obținute de pe urma recoltelor sporite. Astfel, nu numai că îl pui pe picioare și îl îmbogățești, dar sporești și prosperitatea întregii comunități. Iar împrumutul, concluzionează suporterii acestei idei, reprezintă un cost aproape neînsemnat pentru contribuabili, întrucât va fi recuperat din profitul pe care îl generează.”

De fapt, acest lucru se întâmplă zilnic în cazul creditului privat. Dacă cineva dorește să-și cumpere o fermă și are, să zicem, numai jumătate sau o treime din suma necesară, un vecin sau o casă de economii îi va împrumuta restul sumei pe baza unei ipoteci asupra fermei. Dacă dorește să cumpere un tractor, compania producătoare de tractoare sau o instituție financiară îi va da posibilitatea de a-l achiziționa, plătind inițial o treime din prețul de cumpărare, restul urmând să fie plătit, în rate, din profitul la producerea căruia a contribuit tractorul.


Dar există o deosebire fundamentală între împrumuturile oferite din surse private și cele acordate de agențiile de stat. Fiecare creditor privat își riscă propriile fonduri. (Un bancher, este adevărat, riscă fondurile care i-au fost încredințate de alții; dar dacă se pierd banii, fie va trebui să îi despăgubească pe aceștia din fondurile sale proprii, fie va fi forțat să iasă din afaceri.) Atunci când oamenii își riscă propriile fonduri, sunt în general atenți când fac investigațiile necesare pentru a afla în ce măsură activele cu care este garantat creditul, onestitatea și abilitatea în afaceri ale celui ce se împrumută sunt corespunzătoare.


Dacă guvernul ar acționa pe baza acelorași standarde stricte, n-ar exista niciun argument valabil pentru ca el să se ocupe de aceste probleme. De ce să facă exact ceea ce agențiile private fac deja? Dar guvernul acționează aproape invariabil pe baza altor standarde. Motivul real pentru care statul se implică în acordarea de împrumuturi constă în faptul că se dorește acordarea de împrumuturi celor care nu le pot obține de la finanțatori privați. Cu alte cuvinte, birocrații care administrează finanțele publice își vor asuma riscuri pe banii altora (ai contribuabililor), riscuri pe care creditorii privați au refuzat să și le asume pe banii lor. Uneori, este adevărat, susținătorii acestui punct de vedere acceptă faptul că procentajul pierderilor este mai mare în cazul împrumuturilor guvernamentale decât în cel al împrumuturilor private. Ei susțin faptul că acest lucru este mai mult decât compensat de producția suplimentară creată de cei care rambursează datoria și chiar și de cea creată de marea parte a celor care nu rambursează creditele respective.


Acest argument are sens doar în măsura în care ne concentrăm atenția asupra celor cărora guvernul le asigură fonduri și îi omitem pe cei deposedați de aceste fonduri. Trebuie înțeles că ceea ce se împrumută este, de fapt, capitalul, banii reprezentând numai un mijloc de schimb. (Am avertizat deja cititorul că vom amâna discuția complicațiilor aduse de o expansiune inflaționistă a creditului.) Ceea ce se împrumută, de fapt, este ferma sau tractorul însuși. Dar cum numărul de ferme existente este limitat, la fel ca și producția de tractoare (presupunând că un surplus de tractoare nu este produs în devafoarea altor bunuri), ferma sau tractorul împrumutat lui A nu poate fi împrumutat lui B. Prin urmare, problema este dacă A sau B va fi cel care va obține ferma.



Astfel, ajungem la meritele lui A, respectiv B, și la contribuția pe care fiecare din ei o aduce sau este capabil să o aducă producției.

  1. Să zicem că A este cel care ar fi obținut ferma dacă nu ar fi intervenit guvernul.

  2. Bancherul local sau vecinul lui îi cunosc atât caracterul cât și realizările. Ar dori să găsească o utilizare profitabilă pentru rezervele lor. Știu că este un fermier bun, un om cinstit, de cuvânt.

  3. Consideră că riscul este acceptabil. Poate că el a acumulat deja, prin hărnicie, economie și prevedere, destui bani pentru a plăti un sfert din prețul fermei.

  4. Ceilalți îl împrumută cu o sumă reprezentând celelalte trei sferturi, astfel încât el să poată obține ferma.


În străinătate se vehiculează o idee ciudată, susținută de toți bolnavii de inflație, conform căreia creditul este ceea ce un bancher acordă unei persoane. Dimpotrivă, creditul este ceva ce un om are deja.
Îl are poate datorită faptului că deține active lichide ce pot fi vândute la un preț mai mare decât împrumutul pe care îl solicită, sau pentru că realizările și personalitatea lui i l-au asigurat.
Îl aduce la bancă împreună cu el. De aceea îi acordă bancherul împrumutul. Acesta nu oferă nimic fără garanții, considerându-se asigurat în ce privește rambursarea.

El schimbă doar o formă mai lichidă de active cu alta mai puțin lichidă. Câteodată greșește și atunci nu numai el este cel afectat, ci și întreaga comunitate, fiindcă valorile ce puteau fi produse de cel ce a obținut împrumutul nu se produc, iar resursele se irosesc.


Să spunem că bancherul i-ar acorda împrumutul lui A, care are credit. Dar guvernul, caritabil, oferă credite fiindcă, după cum spuneam, îl îngrijorează situația lui B. B nu poate obține un împrumut ipotecar sau de alt gen de la finanțatorii privați, întrucât aceștia nu consideră că se bucură de credit. Nu are economii, nu are realizări personale în domeniul în care lucrează, sau poate că pe moment este disponibilizat. De ce să nu facem din el, spun adepții creditului guvernamental, un membru util și productiv al societății, împrumutându-i îndeajuns pentru o fermă și un catâr sau un tractor astfel încât să poată să înceapă o afacere proprie?


Poate că în anumite cazuri sistemul ar funcționa bine.

  1. Este însă evident că, în general, oamenii selectați pe baza acestor criterii guvernamentale vor fi mai puțin atenți la riscuri decât cei selectați pe baza unor criterii private.

  2. Se vor pierde mai mulți bani oferindu-le acestora împrumuturi.

  3. Va exista un procentaj mult mai mare de eșecuri în rândul lor.

  4. Vor fi mai puțin eficienți.

  5. Se vor irosi, pentru ei, mai multe resurse.

  6. Și totuși, beneficiarii de credit guvernamental își vor primi fermele și tractoarele pe cheltuiala acelora care, în altă situație, ar fi fost beneficiarii de credit privat. Fiindcă B are o fermă, A va fi lipsit de o fermă.

  7. A poate fi eliminat fie pentru că

  8. ratele dobânzii au crescut ca urmare a unei cereri formate artificial,

  9. fie pentru simplul motiv că toate fermele de vânzare din vecinătate au fost deja achiziționate de către beneficiarii creditelor guvernamentale.

  10. Oricum, rezultatul final al creditului guvernamental nu a constat în sporirea cantității totale a bunurilor produse în comunitate, ci în reducerea lui, întrucât capitalul real disponibil (ferme, tractoare, alte mijloace de producție) a fost plasat în mâinile celui mai puțin eficient dintre competitori, în detrimentul celui mai eficient și mai de încredere.




Totul devine și mai clar dacă trecem de la agricultură la alte tipuri de activități economice.


Se face deseori propunerea ca guvernul să-și asume riscurile „prea mari pentru industria privată”. Adică birocraților ar trebui să li se dea posibilitatea de a-și asuma riscuri pe banii contribuabililor, riscuri pe care nimeni nu și le-ar asuma pe banii lui.


O astfel de politică ar determina apariția unor fenomene negative.

  1. Ar duce la favoritism: la acordarea de împrumuturi prietenilor sau la mită.

  2. Ar duce inevitabil la scandaluri și la acuzații, ori de câte ori banii contribuabililor sunt risipiți pe întreprinderi care au dat faliment.

  3. Ar determina creșterea motivației spre socialism, deoarece se va pune, pe bună dreptate, întrebarea: dacă guvernul preia riscurile, de ce să nu ia și profiturile?

  4. Într-adevăr, ce justificare ar fi acceptabilă pentru a cere contribuabililor să-și asume riscuri în timp ce capitalul privat este liber să păstreze profiturile? (Cu toate acestea, este exact ceea ce se întâmplă, așa cum vom vedea mai departe, în cazul împrumuturilor guvernamentale nerambursabile acordate fermierilor.)


Dar vom trece peste toate aceste aspecte negative pentru moment și ne vom concentra asupra unei singure consecințe a împrumuturilor de acest gen. Este vorba de risipirea capitalului și de reducerea producției, datorită angajării capitalului disponibil în proiecte proaste sau, în cel mai bun caz, dubioase, ca și plasării acestuia în mâinile unor persoane mai puțin competente sau care se bucură de mai puțină încredere decât cele care l-ar fi putut obține, în alte condiții.


Întrucât suma totală a capitalului real la un moment dat (spre deosebire de însemnele monetare tipărite care se află în continuă creștere) este limitată, ceea ce i se dă lui B nu-i poate fi dat și lui A.


Oamenii vor să-și investească propriul capital. Dar sunt prudenți și vor să-l recupereze.

  1. Prin urmare, cei mai mulți finanțatori studiază cu atenție orice proiect înainte de a-și risca banii finanțându-l.

  2. Ei pun în balanță perspectiva de a obține profit și probabilitatea ca proiectul să eșueze.

  3. Câteodată pot face greșeli. Dar, din câteva motive, sunt mai puțin expuși greșelilor decât finanțatorii guvernamentali.

  4. În primul rând, banii sunt fie ai lor, fie le-au fost încredințați de bunăvoie.

  5. În cazul împrumuturilor guvernamentale,

  6. banii aparțin altor oameni cărora le-au fost luați fără a se ține seama de dorințele lor, sub formă de impozite.

  7. Banii din sectorul privat vor fi investiți doar dacă rambursarea cu dobândă sau profit este sigură.

  8. Aceasta înseamnă că de la persoanele cărora li se dau banii cu împrumut se așteaptă să fie produse bunuri care sunt efectiv cerute pe piață, mai precis pentru care există cerere solvabilă.

  9. Pe de altă parte, este foarte probabil ca banii guvernamentali să fie dați cu împrumut într-un scop vag definit, cum ar fi „crearea de locuri de muncă”; și cu cât mai ineficientă va fi munca – altfel spus, cu cât numărul de locuri de muncă necesare este mai mare în raport cu valoarea produsului – cu atât mai mari vor fi șansele ca investiția să fie luată în considerare.


În plus, cei care acordă credite din surse private sunt selectați pe baza unei testări foarte severe pe piață. Dacă fac greșeli grave, își pierd banii și nu mai au ce să dea cu împrumut. Numai dacă au avut succes în trecut vor avea mai mulți bani de împrumutat în viitor. Astfel, investitorii privați (mai puțin proporția relativ mică a celor ce și-au dobândit fondurile prin moștenire) sunt sever selectați pe baza unui proces de supraviețuire a celui mai adaptat.


Pe de altă parte, birocrații responsabili cu acordarea creditelor guvernamentale sunt fie cei care au promovat examenul de angajare în serviciile publice și știu să găsească răspunsuri ipotetice la întrebări ipotetice, fie cei care descoperă cele mai presante motive pentru a oferi împrumuturi și cele mai plauzibile explicații care să argumenteze faptul că nu din vina lor au fost irosite împrumuturile.


Dar rezultatul final este același: împrumuturile private vor utiliza resursele și capitalul existente cu mult mai bine decât guvernele. Acestea din urmă vor duce la irosirea unui volum mult mai mare de capital și resurse decât împrumuturile din sectorul privat. Pe scurt, împrumuturile guvernamentale, comparativ cu cele private, vor diminua producția, nu vor duce la sporirea ei.

Propunerea ca guvernul să acorde împrumuturi unor persoane particulare sau să finanțeze diferite proiecte îl are în vedere pe B și uită de A.

  1. Ea ține cont de oamenii în mâinile cărora ajunge capitalul și îi uită pe cei care au fost lipsiți de el.

  2. Se concentrează asupra proiectelor care au beneficiat de finanțare și omite proiectele la care au fost decapitalizare prin impozitare.

  3. Are în vedere beneficiul imediat al unui grup, trecând cu vederea pierderile altor grupuri și pierderea netă pentru comunitate ca întreg.


Argumentul ce se opune garantării de către stat a creditelor și împrumuturilor ipotecare în favoarea întreprinderilor private și a persoanelor particulare este la fel de puternic, deși mai puțin evident, ca și cel ce se opune acordării de împrumuturi ipotecare și credite guvernamentale directe.


Susținătorii ipotecii garantate de stat omit, de asemenea, faptul că ceea ce se împrumută, în ultimă instanță, este capitalul real, limitat ca ofertă, precum și faptul că ajută o persoană identificată B pe cheltuiala uneia neidentificate A.

Împrumuturile ipotecare garantate de stat pentru achiziționarea de case, mai ales atunci când se solicită o plată anticipată insignifiantă sau nicio plată, determină, de fapt, creșterea volumului de împrumuturi îndoielnice.

  1. Ele îl forțează pe contribuabil să subvenționeze afaceri foarte riscante și să acopere pierderile.

  2. Îi încurajează pe oameni să „cumpere” case pe care, de fapt, nu și le pot permite.

  3. În cele din urmă, tind să provoace o ofertă supradimensionată de case în comparație cu celelalte bunuri.

  4. Suprastimulează temporar construcțiile, determină creșterea costului locuințelor pentru toată lumea (inclusiv pentru cumpărătorii de case prin împrumuturi ipotecare garantate) și pot conduce domeniul construcțiilor, în cele din urmă, în direcția greșită a unei supraexpansiuni costisitoare. Pe scurt, nu duc la creșterea pe termen lung a producției naționale globale, ci încurajează investițiile eronate.


Guvernul nu împrumută și nu oferă niciodată nimic pentru afaceri fără să ia ceva în schimb.


Observam, la începutul acestui capitol, faptul că „ajutorul” acordat de stat afacerilor este, de obicei, la fel de temut ca și ostilitatea guvernului. Acest lucru este valabil atât pentru subvențiile guvernamentale, cât și pentru împrumuturile guvernamentale. Guvernul nu împrumută și nu oferă niciodată nimic pentru afaceri fără să ia ceva în schimb. Reprezentanți ai New Deal-ului sau alți etatiști pot fi auziți deseori lăudându-se cu felul în care guvernul „a impulsionat afacerile”, în 1932 și mai târziu, prin intermediul Reconstruction Finance Corporation, Home Owners Loan Corporation și al altor agenții de stat.

Dar guvernul nu poate acorda un ajutor financiar afacerilor dacă nu a dobândit mai întâi, sau în cele din urmă, tot atât de mult de pe urma afacerilor.


Fondurile guvernului provin în întregime din impozite. Chiar și mult-lăudatul „credit guvernamental” se bazează pe presupunerea că împrumuturile sale vor fi, în ultimă instanță, compensate din veniturile aduse de impozite.

Când guvernul acordă împrumuturi sau subvenții pentru afaceri, ceea ce se întâmplă de fapt este impozitarea afacerilor private profitabile în vederea sprijinirii celor neprofitabile.

Această acțiune ar putea fi justificată doar în anumite condiții de criză, însă nu este aici locul să analizăm aceste situații limită.


Pe termen lung, nu pare a fi o politică avantajoasă pentru țară în ansamblu. Iar experiența a demonstrat că nu este.

https://mises.ro/capitole/vi-creditele-guvernamentale-deviaza-productia/



10 afișări0 comentarii