Taxa pe consum: o critică
Pretinsa superioritate a impozitului pe venit
Murray N. Rothbard
Economia neoclasică ortodoxă a susținut de mult că, din punctul de vedere al celor impozitați înșiși, un impozit pe venit este „mai bun decât” o acciză pe o anumită formă de consum, întrucât, pe lângă veniturile totale extrase, care se presupune că fie aceeași în ambele cazuri, acciza ponderează în mare măsură taxa față de un anumit bun de consum.
Prin urmare, pe lângă suma totală percepută, o acciză obligă și denaturează cheltuielile și resursele în afara modelelor de consum preferate de consumatori. Curbele de indiferență (O curbă de indiferență este o reprezentare grafică care arată diferite combinații de două bunuri sau mărfuri care îl lasă pe consumator la fel de bine sau la fel de mulțumit – deci indiferent – să aibă orice combinație a acestora de-a lungul curbei.) sunt trasate cu o înflorire pentru a da patină științifică geometriei acestei demonstrații.
Ca și în multe alte cazuri, când economiștii se grăbesc să judece diferitele cursuri de acțiune ca fiind „bune”, „superioare” sau „optime”, ipotezele ceteris paribus ( expresie în limba latină care tradusă înseamnă "cu celelalte lucruri neschimbate") care stau la baza unor astfel de judecăți – în acest caz, de exemplu, venitul total rămâne același - nu rezistă întotdeauna în viața reală. Astfel, este cu siguranță posibil, din motive politice sau de altă natură, ca o anumită formă de impozitare să nu fie probabilă să genereze același venit total ca o alta.
Natura unui anumit impozit poate duce la venituri mai mici sau mai mari decât un alt impozit. Să presupunem, de exemplu, că toate impozitele actuale sunt abolite și că același total urmează să fie strâns dintr-un nou impozit pe cap, care impune ca fiecare locuitor al Statelor Unite să plătească o sumă egală pentru sprijinul federal, de stat și administrația locală. Aceasta ar însemna că veniturile guvernamentale totale existente ale Statelor Unite, pe care le estimăm la 1,38 trilioane de dolari – iar aici cifrele exacte nu sunt importante – ar trebui împărțite între un total de aproximativ 243 de milioane de oameni. Ceea ce ar însemna că fiecare bărbat, femeie și copil din America ar trebui să plătească guvernului în fiecare an, 5.680 de dolari. Cumva, eu nu cred că o astfel de sumă mare ar putea fi colectată de autorități, indiferent de câte puteri de executare i se acordă IRS (Internal Revenue Service). Un exemplu clar în care ipoteza ceteris paribus se defectează în mod flagrant.
Dar un exemplu mai important, chiar dacă mai puțin dramatic, este mai aproape de noi. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, IRS ( echivalentul Administrația Afacerilor Interne din SUA) colectau întreaga sumă, într-o singură sumă forfetară, de la fiecare contribuabil, la 15 martie a fiecărui an. (O prelungire de o lună a fost acordată ulterior contribuabililor îndelung suferinzi.) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a permite o colectare mai ușoară a cotelor de impozitare mult mai mari pentru finanțarea efortului de război, guvernul federal a instituit un plan conceput de omniprezentul Beardsley Ruml de la RH Macy & Co. și implementat tehnic de un tânăr economist strălucit de la Departamentul de Trezorerie, Milton Friedman [2]. Acest plan, așa cum știm cu toții prea bine, a constrâns fiecare angajator la munca neremunerată de a reține lunar impozitul din salariul angajatului și de a-l livra la Trezorerie. Ca urmare, nu a mai fost nevoie ca contribuabilul să ridice suma totală într-o sumă forfetară în fiecare an. Am fost asigurați de toți, la vremea aceea, că această nouă reținere la sursă era strict limitată la urgența de război și va dispărea la sosirea păcii. Restul, vai, este istorie. Dar ideea este că nimeni nu poate susține în mod serios că un impozit pe venit lipsit de puterea de reținere la sursă ar putea fi colectat la nivelurile ridicate actuale.
Un motiv, așadar, pentru care un economist nu poate pretinde că impozitul pe venit, sau orice alt impozit, este mai bun din punctul de vedere al persoanei impozitate, este că veniturile totale colectate sunt adesea în funcție de tipul de impozit impus. Și s-ar părea că, din punctul de vedere al persoanei impozitate, cu cât i se ia mai puțin, cu atât mai bine. Chiar și analiza curbei indiferenței ar trebui să confirme această concluzie. Dacă cineva dorește să susțină că o persoană impozitată este dezamăgită de cât de puțin impozit i se cere să plătească, acea persoană este întotdeauna liberă să compenseze presupusa deficiență făcând un cadou voluntar autorităților fiscale nedumerite, dar fericite. (1)
O a doua problemă de nedepășit în cazul în care un economist recomandă orice formă de impozit din presupusul punct de vedere al contribuabilului, este că contribuabilul poate avea evaluări subiective particulare ale formei impozitului, în afară de suma totală percepută. Chiar dacă veniturile totale extrase de la acesta sunt aceleași pentru impozitul A și impozitul B, el poate avea evaluări subiective foarte diferite ale celor două procese de impozitare. Să revenim, de exemplu, la cazul nostru al venitului în comparație cu o acciză.
Impozitele pe venit sunt colectate în cursul unei examinări coercitive și chiar brutale practic a fiecărui aspect al vieții fiecărui contribuabil de către Serviciul fiscal atotputernic și atotvăzător. În plus, fiecare contribuabil este obligat prin lege să țină evidența exactă a veniturilor și a deducerilor sale, iar apoi, cu minuțiozitate și sinceritate, să completeze și să depună chiar formularele care vor tinde să-l incrimineze în obligația fiscală. O acciză, să zicem la whisky sau la intrarea la filme, nu va pătrunde direct în viața și veniturile nimănui, ci doar în vânzările cinematografului sau a magazinului de băuturi alcoolice. Îndrăznesc să judec că, evaluând „superioritatea” sau „inferioritatea” diferitelor moduri de impozitare, chiar și cel mai hotărât băutor sau cinefil ar plăti cu bucurie prețuri mult mai mari pentru whisky sau filme decât au în vedere economiștii neoclasici, pentru a evita lungul braț al IRS.(2) (Internal Revenue Service)
Formele impozitului pe consum
În ultimii ani, vechea idee a unui impozit pe consum, în contrast cu un impozit pe venit, a fost prezentată de mulți economiști, în special de conservatorii care se presupun că sunt pro-piață liberă. Înainte de a trece la o critică a impozitului pe consum ca substitut al impozitului pe venit, trebuie menționat că actualele propuneri de impozit pe consum ar priva contribuabilii de bucuria psihică de a eradica IRS. Căci, în timp ce discuția este deseori formulată în termeni ori-sau, diferitele propuneri se ridică într-adevăr la adăugat o nouă taxă pe consum pe lângă armamentarium-ul masiv actual al puterii de impozitare. Pe scurt, văzând că nivelurile impozitelor pe venit ar fi atins limitele politice pentru moment, consultanții și teoreticienii noștri fiscali sugerează o nouă armă fiscală strălucitoare pe care să o mânuiască guvernului. Sau, în cuvintele nemuritoare ale acelui țar economic exemplar și slujitor al absolutismului, Jean-Baptiste Colbert, sarcina autorităților fiscale este de a „smulge gâsca în așa fel încât să obțină cea mai mare cantitate de pene cu cel mai mic șuierat”. Noi, contribuabilii, desigur, suntem gâștele.
Dar să punem cea mai bună față propunerii de impozit pe consum și să o tratăm ca pe o înlocuire completă a impozitului pe venit cu un impozit pe consum, veniturile totale rămânând aceleași. Primul nostru punct este că o formă venerabilă de taxă pe consum nu numai că păstrează despotismul IRS existent, dar îl face și mai rău. Aceasta este taxa pe consum propusă pentru prima dată de Irving Fisher. (3)
Taxa Fisher ar păstra IRS, precum și cerința ca fiecare să păstreze înregistrări detaliate și fidele și să-și estimeze cu adevărat propriile impozite. Dar ar mai adăuga ceva. în plus pentru a raporta veniturile și deducerile cuiva, fiecare ar trebui să raporteze plusurile sau scăderile sale din activele de capital (inclusiv numerar) pe parcursul anului. Apoi, toată lumea ar plăti cota de impozitare desemnată pe venitul său minus adăugarea lui la activele de capital sau consumul net. Sau, dimpotrivă, dacă ar cheltui mai mult decât a câștigat pe parcursul anului, ar plăti un impozit pe venit plus reducerea activelor de capital, egalând din nou consumul net. Oricare ar fi celelalte merite sau nemerite ale impozitului Fisherine ( o formă de Impozit pe venit și contribuții la asigurările naționale) aceasta ar adăuga puterea IRS asupra fiecărui individ, deoarece starea activelor sale de capital, inclusiv stocul său de numerar, ar fi acum examinată cu aceeași atenție ca și venitul său.
O a doua propunere de taxă pe consum, TVA-ul sau taxa pe valoarea adăugată, impune o curioasă taxă ierarhică asupra „valorii adăugate” de către fiecare firmă și afacere. Aici, în locul fiecărui individ, fiecare firmă de afaceri ar fi supusă unui control birocratic intens, pentru că fiecare firmă ar fi obligată să-și raporteze veniturile și cheltuielile, plătind un impozit desemnat pe venitul net. Acest lucru ar tinde să denatureze structura afacerilor. În primul rând, ar exista un stimulent pentru integrarea verticală neeconomică, deoarece cu cât are loc mai puține vânzări, cu atât impozitele impuse sunt mai puține. De asemenea, așa cum s-a întâmplat în țările europene cu experiență în domeniul TVA-ului, poate apărea o industrie înfloritoare în emiterea de vouchere false, astfel încât întreprinderile să își poată supra umfla cheltuielile presupuse și să-și reducă valoarea adăugată raportată. Cu siguranță o taxă pe vânzări, în condiții egale, este în mod evident atât mai simplu, distorsionează mai puțin resursele, față de cât și enorm birocratic și despotic este TVA-ul. Într-adevăr, TVA-ul pare să nu aibă un avantaj clar față de impozitul pe vânzări, cu excepția, desigur, dacă înmulțirea birocrației și a puterii birocratice este considerată un beneficiu .
Al treilea tip de impozit pe consum este impozitul procentual familiar pe vânzările cu amănuntul. Dintre diferitele forme de impozit pe consum, impozitul pe vânzări are cu siguranță marele avantaj, pentru cei mai mulți dintre noi, de a elimina puterea despotică a guvernului asupra vieții fiecărui individ, ca în impozitul pe venit, sau asupra fiecărei firme comerciale, așa cum e în TVA. Nu ar denatura structura producției la fel ca TVA-ul și nu ar denatura preferințele individuale, așa cum ar face accizele specifice.
Să considerăm acum meritele sau nemeritele unui consum raportat față de un impozit pe venit, lăsând deoparte problema puterii birocratice. Trebuie remarcat mai întâi că impozitul pe consum și impozitul pe venit au fiecare implicații filozofice distincte.
Impozitul pe venit se bazează în mod necesar pe principiul capacității de plată, și anume pe principiul că dacă o gâscă are mai multe pene este mai coaptă pentru smulgere.
Principiul capacității de plată este tocmai crezul vânătorului de drumuri, de a lua acolo unde luarea este bună, de a extrage cât pot suporta victimele.
Principiul capacității de plată este întruchiparea filozofică a răspunsului memorabil al lui Willie Sutton când a fost întrebat, poate de un asistent social psiholog, de ce a jefuit bănci. — Pentru că, răspunse Willie, acolo sunt banii.
Taxa de consum, pe de altă parte, poate fi privită doar ca o plată pentru permisiunea de a trăi. Aceasta implică faptul că unui bărbat nu i se va permite să avanseze sau chiar să-și susțină propria viață decât dacă plătește, de la început, o taxă statului pentru permisiunea de a face acest lucru. Impozitul pe consum nu mi se pare, în implicațiile sale filozofice, unul mai nobil, sau mai puțin prezumțios, decât impozitul pe venit.
Proporționalitate și progresivitate: Cine? Pe cine?
Una dintre virtuțile sugerate ale impozitului pe consum avansat de conservatori este că, în timp ce impozitul pe venit poate fi și este în general progresiv, impozitul pe consum este practic automat proporțional. De asemenea, se susține că impozitarea progresivă este echivalentă cu un furt, săracii jefuind pe cei bogați, în timp ce proporționalitatea este impozitul corect și ideal. În primul rând, însă, impozitul pe consum de tip Fisher ar putea fi la fel de progresiv ca și impozitul pe venit. Chiar și impozitul pe vânzări abia dacă nu este lipsit de progresivitate. Pentru majoritatea taxelor pe vânzări scutesc în practică produse precum produsele alimentare, scutiri care denaturează preferințele individuale ale pieței și, de asemenea, introduc progresivitatea impozitării.
Dar este progresivitatea cu adevărat problema? Să luăm doi indivizi, unul care câștigă 10.000 de dolari pe an și altul care câștigă 100.000 de dolari. Să presupunem două sisteme fiscale alternative: unul proporțional, celălalt puternic progresiv.
În sistemul de impozitare progresivă, ratele impozitului pe venit variază de la 1 la sută pentru bărbatul de 10.000 de dolari pe an, la 15 la sută pentru bărbatul cu venituri mai mari.
În sistemul proporțional care urmează, să presupunem că fiecare, indiferent de venit, plătește același 30 la sută din venitul său.
În sistemul progresiv, omul cu venituri mici plătește 100 de dolari pe an în impozite, iar cel mai bogat plătește 15.000 de dolari, în timp ce în sistemul proporțional mai corect, omul mai sărac plătește 3.000 de dolari în loc de 100 de dolari, în timp ce cel mai bogat plătește 30.000 de dolari în loc de 15.000 de dolari.
Este, totuși, o mică consolare pentru persoana cu venituri mai mari că omul mai sărac plătește același procent din venit în impozite ca și el, căci cel mai bogat este mult mai afectat decât înainte. De aceea, pentru omul mai bogat nu este convingător să i se spună că acum nu mai este „jăfuit” de săraci, deoarece pierde mult mai mult decât înainte.
Dacă se obiectează că nivelul total de impozitare este mult mai mare în sistemul nostru proporțional decât progresiv, răspundem că tocmai acesta este ideea. Căci ceea ce opune într-adevăr persoana cu venituri mai mari nu este jaful mitic care i-a fost adus de „săraci”; problema lui este suma foarte reală care este extrasă de la el de către Stat .
Adevărata plângere a omului mai bogat nu este, așadar, cât de rău este tratat față de altcineva, ci câți bani sunt extrași din propriile sale bunuri câștigate cu greu. Considerăm că progresivitatea impozitelor este o eroare; că problema reală și concentrarea adecvată ar trebui să fie pe suma pe care orice individ este obligat să o predea statului.
Statul, desigur, cheltuiește banii pe care îi primește pe diverse grupuri, iar cei care susțin că impozitarea progresivă îi înmulțește pe bogați în numele săracilor argumentează comparând statutul de venit al contribuabililor cu cei de la capătul primitor al mărimii statului.
În mod similar, Școala din Chicago susține că sistemul fiscal este un proces prin care clasa de mijloc îi exploatează atât pe cei bogați, cât și pe cei săraci, în timp ce Noua Stânga insistă că impozitele sunt un proces prin care cei bogați îi exploatează pe cei săraci. Toate aceste încercări sunt greșite prin încadrarea în mod nejustificat ca o singură clasă a plătitorilor și a beneficiarilor de la stat. (4)
Cei care plătesc impozite către stat, fie ei bogați, clase de mijloc sau săraci, sunt cu siguranță pe net, un set diferit de oameni decât cei bogați, din clasa de mijloc sau săraci, care primesc bani din cuferele statului, care includ în special politicieni și birocrați, precum și cei care primesc favoruri de la acești membri ai aparatului de stat. Nu are sens să grupăm aceste grupuri. Este mult mai logic să realizăm că procesul de impozitare și cheltuieli creează două și doar două clase sociale separate, distincte, antagonice, ceea ce Calhoun a identificat cu brio drept contribuabilii (neți) și consumatorii (neți) de impozite, cei care plătesc impozite și cei care trăiesc din ele. Consider că, privit din această perspectivă, devine, de asemenea, deosebit de important să se minimizeze sarcinile pe care statul și consumatorii săi fiscali privilegiați le pun asupra productivității contribuabililor. (5)
Problema impozitării economiilor
Argumentul major pentru înlocuirea unui venit cu un impozit pe consum este că economiile nu ar mai fi impozitate. O taxă pe consum, susțin avocații săi, ar impozita consumul și nu economiile. Faptul că acest argument este, în general, susținut de economiștii pieței libere, în zilele noastre în special de cei care se ocupă de oferta, ni se pare imediat ca fiind destul de ciudat.
Pentru persoanele fizice de pe piața liberă, la urma urmei, fiecare își decide alocarea veniturilor pentru consum sau economii. Această proporție a consumului față de economii, așa cum ne învață economia austriacă, este determinată de rata preferinței de timp a fiecărui individ, gradul în care preferă bunurile prezente față de cele viitoare. Pentru că fiecare persoană își alocă continuu veniturile între consumul de acum, față de economisirea pentru a investi în bunuri care vor aduce un venit în viitor. Și fiecare persoană decide alocarea pe baza preferinței sale de timp.
A spune, așadar, că numai consumul ar trebui impozitat și nu economiile înseamnă a contesta preferințele și alegerile voluntare ale indivizilor pe piața liberă și a spune că economisesc mult prea puțin și consumă prea mult și, prin urmare, impozitele pe economii. ar trebui eliminate și toate sarcinile puse asupra consumului prezent în comparație cu consumul viitor. Dar a face asta înseamnă a contesta expresiile pe piața liberă a preferințelor de timp și a susține constrângerea guvernului pentru a modifica cu forța exprimarea acelor preferințe, astfel încât să constrâng un raport dintre economisire și consum mai mare decât cel dorit de indivizii liberi.
Trebuie, deci, să ne întrebăm:
După ce standarde decid cei care fac aprovizionare și alți susținători ai impozitelor pe consum de ce și în ce măsură economiile sunt prea mici și consumul prea mare?
Care sunt criteriile lor de „prea scăzut” sau „prea mult”, pe care își bazează constrângerea propusă asupra alegerii individuale?
Și mai mult, cu ce drept se numesc ei înșiși susținători ai „pieței libere” atunci când își propun să dicteze alegeri într-un domeniu atât de vital ca proporția dintre consumul prezent și cel viitor?
Supply-siders se consideră moștenitori ai lui Adam Smith și, într-un fel, au dreptate. Și căci Smith, mânat în cazul său de o ostilitate calvină profundă față de consumul de lux, a căutat să folosească guvernul pentru a ridica proporția socială a investițiilor la consum dincolo de dorințele pieței libere. O metodă pe care a susținut-o erau impozitele mari pe consumul de lux; un altul era legile privind cămătăria, pentru a conduce ratele dobânzilor sub nivelul pieței libere și, prin urmare, să canalizeze sau să raționalizeze economiile și creditul în mâinile debitorilor treji și harnici de afaceri de prim rang și din mâinile „întreprinzătorilor” și consumatorilor „risipitori”. care ar fi dispus să plătească dobânzi mari. Într-adevăr, prin dispozitivul Spectatorului Imparțial fantomatic, care, spre deosebire de ființele umane reale,este indiferent la momentul în care va primi bunurile, Smith a considerat practic o rată zero de preferință de timp pentru a fi ideală.(6)
Singurul argument coerent oferit de susținătorii consumului împotriva impozitării pe venit este cel al lui Irving Fisher, bazat pe sugestiile din John Stuart Mill (7). Fisher a susținut că, întrucât scopul întregii producții este consumul și din moment ce toate bunurile de capital sunt doar stații de drum pe drumul spre consum, singurul venit real sunt cheltuielile de consum. Se trage rapid concluzia că, prin urmare, numai veniturile din consum, nu ceea ce se numește în general „venituri”, ar trebui să fie supuse impozitului.
Mai precis, se presupune că economiile și consumul nu sunt chiar simetrice. Toate economiile sunt direcționate spre a vă bucura de un consum mai mare în viitor. Se renunță la consumul actual potențial în schimbul creșterii așteptate a consumului viitor. Argumentul concluzionează că, prin urmare, orice rentabilitate a investiției poate fi considerată doar o „contorizare dublă” a veniturilor, în același mod în care o numărare repetată a vânzărilor brute a, să zicem, un caz de Wheaties (este o marcă americană de cereale pentru micul dejun) de la producător la angajat, de la angrosist la detailist ca o parte a venitului net sau a produsului ar fi o contorizare multiplă a aceluiași bun.
Acest raționament este corect în ceea ce privește explicarea procesului de economisire a consumului și este destul de util în formularea unei critici a statisticilor convenționale privind venitul național sau produsele. Pentru că aceste statistici omit cu atenție orice contorizare dublă sau multiplă pentru a ajunge la produsul net total, dar ele includ în mod arbitrar în venitul net total, investiția în toate bunurile de capital care durează mai mult de un an - un exemplu clar în sine de dublă numărare. Astfel, practica actuală exclude în mod absurd din venitul net investiția unui comerciant în stoc cu o durată de 11 luni înainte de vânzare, dar include în venitul net investiția în stoc cu o durată de 13 luni. Concluzia convingătoare este că o estimare a venitului social sau național ar trebui să includă doar cheltuielile de consum. (8)
În ciuda numeroaselor virtuți ale analizei Fisher, totuși, este inadmisibil să ajungem la concluzia că numai consumul ar trebui impozitat, mai degrabă decât venitul. Este adevărat că economiile duc la o mai mare aprovizionare cu bunuri de larg consum în viitor. Dar acest fapt este cunoscut tuturor persoanelor; tocmai de aceea oamenii economisesc. Pe scurt, piața știe totul despre puterea productivă a economiilor pentru viitor și își alocă cheltuielile în consecință.
Totuși, deși oamenii știu că economiile le vor aduce mai mult consum în viitor, de ce nu economisesc tot venitul lor actual? În mod clar, din cauza preferințelor lor de timp față de prezent față de consumul viitor. Aceste preferințe de timp guvernează alocarea oamenilor între prezent și viitor. Fiecare individ, având în vedere „venitul” său monetar – definit în termeni convenționali – și scalele sale de valori, va aloca acel venit în cea mai dorită proporție între consum și investiție. Orice alta alocare a unor astfel de venituri, orice proporții diferite, ar satisface, prin urmare, dorințele și dorințele sale într-o măsură mai mică și ar scădea poziția sa pe scara sa de valori. Prin urmare, este incorect să spunem că un impozit pe venit percepe o povară suplimentară pentru economii și investiții; penalizează întregul nivel de viață al unui individ, prezent și viitor. Un impozit pe venit nu penalizează economisirea în sine, la fel de mult decât penalizează consumul.
Prin urmare, analiza Fisher, cu toată sofisticarea ei, pur și simplu împărtășește prejudecățile celorlalți susținători ai impozitului pe consum față de alocările voluntare pe piața liberă între consum și investiții. Argumentul acordă o pondere mai mare economiilor și investițiilor decât o face piața. O taxă pe consum este la fel de perturbatoare a preferințelor voluntare de timp și a alocărilor pieței ca și o taxă pe economii. În majoritatea sau în toate celelalte zone ale pieței, economiștii pieței libere înțeleg că alocările de pe piață tind să fie întotdeauna optime în ceea ce privește satisfacerea dorințelor consumatorilor. Atunci de ce fac prea des o excepție de la alocările de consum-economii, refuzând să respecte ratele de preferință de timp de pe piață?
Poate că răspunsul este că economiștii sunt supuși acelorași tentații ca oricine altcineva. Una dintre aceste tentații este să strigi cu voce tare și celălalt tip să muncească mai mult, să economisească și să investestească mai mult, crescând astfel propriul standard de viață prezent și viitor. O tentație ulterioară a (economistului) este să cheme jandarmii să pună în aplicare această dorință. Indiferent cum am numi această tentație, știința economică nu are nimic de-a face cu ea.
Imposibilitatea taxării numai a consumului
După ce am contestat meritele obiectivului de a impozita doar consumul și de a elibera economiile de impozitare, trecem acum la negarea însăși posibilitatea de a atinge acest obiectiv, adică susținem că un impozit pe consum va involua, vrând-nevrând, într-un impozit pe venit. și deci și pe economii. Pe scurt, că chiar dacă, de dragul argumentării, ar trebui să dorim să impozităm doar consumul și nu veniturile, nu ar trebui să putem face asta.
Să luăm, în primul rând, planul Fisher, care, aparent simplu, ar scuti economiile și ar impozita doar consumul.
Să-l luăm pe domnul Jones, care câștigă un venit anual de 100.000 USD.
Preferințele sale de timp îl determină să cheltuiască 90 la sută din venit pe consum și să economisească și să investească celelalte 10 la sută.
Din această ipoteză, el va cheltui 90.000 de dolari pe an pe consum și va economisi și va investi ceilalți 10.000 de dolari.
Să presupunem acum că guvernul percepe un impozit de 20% pe venitul lui Jones și că programul său de preferință în timp rămâne același.
Raportul dintre consumul său și economii va fi în continuare de 90:10 și astfel, venitul după impozitare fiind acum de 80.000 USD, cheltuielile sale de consum vor fi de 72.000 USD, iar investiția-economisire de 8.000 USD pe an. (9)
Să presupunem acum că, în loc de un impozit pe venit, guvernul urmează schema Irving Fisher și
percepe un impozit anual de 20% pe consumul lui Jones . Fisher a susținut că o astfel de taxă va cădea doar pe consum, și nu pe economiile lui Jones.
Dar această afirmație este incorectă, deoarece întreaga economie-investiție a lui Jones se bazează exclusiv pe posibilitatea consumului său viitor , care va fi impozitat în mod egal.
Deoarece consumul viitor va fi impozitat, presupunem, la aceeași rată ca și consumul în prezent, nu putem concluziona că economiile pe termen lung primesc vreo scutire de taxe sau încurajare specială. Prin urmare, nu va exista nicio schimbare a lui Jones în favoarea economiilor și a investițiilor din cauza unei taxe pe consum. (10)
În concluzie, orice plată a impozitelor către guvern, fie că este vorba de consum sau de venit, reduce în mod necesar venitul net al lui Jones.
Deoarece programul său de preferință în timp rămâne același, Jones își va reduce, prin urmare, consumul și economiile proporțional. Impozitul pe consum va fi transferat de Jones până când va deveni echivalent cu o rată mai mică a impozitului pe venitul propriu.
Dacă Jones încă cheltuiește 90 la sută din venitul net pe consum și 10 la sută pe economii-investiții, venitul său net va fi redus cu 15.000 de dolari, în loc de 20.000 de dolari, iar consumul său va totaliza acum 76.000 de dolari, iar investiția de economii de 9.000 de dolari.
Cu alte cuvinte, impozitul pe consum de 20% al lui Jones va deveni echivalent cu un impozit de 15% pe venitul său și el își va aranja proporțiile consum-economii în consecință. (11)
Am văzut la începutul acestei lucrări că dacă o acciză care forțează resursele de la bunuri mai dezirabile nu înseamnă neapărat că putem recomanda o alternativă, cum ar fi impozitul pe venit. Dar ce zici de o taxă generală pe vânzări, presupunând că poate fi percepută politic fără scutiri de bunuri sau servicii? O astfel de povară fiscală nu ar fi doar pe consum și nu pe venit?
În primul rând, o taxă pe vânzări ar fi supusă acelorași probleme ca și taxa pe consum Fisher. Deoarece consumul viitor și consumul prezent ar fi impozitat în mod egal, ar exista din nou o schimbare de către fiecare individ, astfel încât consumul viitor și prezent să fie redus. Dar, în plus, taxa pe vânzări este supusă unei complicații suplimentare: ipoteza generală că o taxă pe vânzări poate fi transferată cu ușurință către consumator este total greșită. De fapt, taxa pe vânzări nu poate fi deloc mutată înainte!
Luați în considerare:
toate prețurile sunt determinate de interacțiunea ofertei, stocul de bunuri disponibile pentru a fi vândute și de programul cererii pentru acel bun.
Dacă guvernul percepe un impozit general de 20% pentru toate vânzările cu amănuntul, este adevărat că comercianții cu amănuntul vor suporta acum un cost suplimentar de 20% pentru toate vânzările.
Dar cum pot crește prețurile pentru a acoperi aceste costuri?
Prețurile, în orice moment, tind să fie stabilite la punctul maxim de venit net pentru fiecare vânzător.
Dacă vânzătorii pot trece pur și simplu creșterea de 20 la sută a costurilor asupra consumatorilor, de ce au trebuit să aștepte până la o taxă pe vânzări pentru a crește prețurile?
Prețurile sunt deja la cele mai înalte niveluri ale venitului net pentru fiecare firmă.
Prin urmare, orice creștere a costurilor va trebui să fie absorbită de firmă; nu poate fi transmisă consumatorilor.
Altfel spus, perceperea unui impozit pe vânzări nu a modificat stocul deja disponibil pentru consumatori; acel stoc a fost deja produs.
Curbele cererii nu s-au schimbat și nu există niciun motiv pentru care să facă acest lucru.
Deoarece oferta și cererea nu s-au schimbat, nici prețul nu se va schimba.
Sau, privind situația din punctul de vedere al cererii și ofertei de bani, care ajută la determinarea nivelurilor generale ale prețurilor, oferta de bani a rămas ca dată și, de asemenea, nu există niciun motiv să presupunem o modificare a cererii de solduri de numerar.
Prin urmare, prețurile vor rămâne aceleași.
S-ar putea obiecta că, deși trecerea la prețuri mai mari nu poate avea loc imediat, se poate face acest lucru pe termen lung, când proprietarii de factori și resurse vor avea șansa de a-și reduce oferta la un moment ulterior în timp. Este adevărat că o acciză parțială poate fi mutată înainte în acest fel, pe termen lung, prin părăsirea resurselor, să spunem, din industria băuturilor alcoolice și trecerea către alte industrii netaxate. După un timp, deci, prețul băuturilor alcoolice poate fi majorat printr-o taxă pe băuturi alcoolice, dar numai prin reducerea ofertei viitoare, a stocului de băuturi alcoolice disponibile pentru vânzare la o dată viitoare. Dar o astfel de „schimbare” nu este o transmitere nedureroasă și promptă a unui preț mai mare către consumatori; nu se poate realiza decât pe termen mai lung printr-o reducere a ofertei unui bun.
Cu toate acestea, sarcina unui impozit pe vânzări nu poate fi transferată în același mod. Căci resursele nu pot scăpa de o taxă pe vânzări, așa cum pot scăpa de o taxă de accize - părăsind industria băuturilor alcoolice și trecând la alta. Presupunem că taxa pe vânzări este generală și uniformă; prin urmare, nu poți fi scăpa de impozit decât fugind în lenevie. Prin urmare, nu putem susține că taxa pe vânzări va fi mutată înainte de către toți pe termen lung, ofertele de bunuri scad cu aproximativ 20 la sută (în funcție de elasticitatea pieții). Oferta generală de bunuri va scădea și, prin urmare, prețurile vor crește, doar în măsura relativ modestă în care forța de muncă, observând o creștere a costului de oportunitate al petrecerii timpului liber din cauza unei scăderi a veniturilor salariale, va părăsi forța de muncă și va deveni voluntar inactiv (sau mai mult). în general va scădea numărul de ore lucrate). (12)
Pe termen lung, desigur, și acel termen nu este foarte lung, firmele de retail nu vor putea absorbi taxa pe vânzări; nu sunt bazine nelimitate de avere gata să fie confiscate. Pe măsură ce firmele de vânzări cu amănuntul suferă pierderi, curbele cererii lor pentru toate bunurile intermediare și apoi pentru toți factorii de producție se vor deplasa brusc în jos, iar aceste scăderi ale programelor cererii se vor transmite rapid tuturor factorilor de producție finali: forța de muncă, pământul, și venituri din dobânzi. Și din moment ce toate firmele tind să câștige o rentabilitate uniformă a dobânzii determinată de preferința socială a timpului, incidența scăderii curbelor cererii se va baza destul de repede pe cei doi factori finali de producție: pământul și munca.
Prin urmare, opinia aparent de bun simț conform căreia o taxă pe vânzările cu amănuntul va fi transferată cu ușurință către consumator este total incorectă.
În schimb, impactul inițial al impozitului va fi asupra veniturilor nete ale firmelor de retail.
Pierderile lor severe vor duce la o schimbare rapidă în jos a curbelor cererii, înapoi la pământ și forță de muncă, adică la ratele salariale și la chiriile pământului.
Prin urmare, în loc ca impozitul pe vânzările cu amănuntul să fie mutat înainte rapid și fără durere, acesta va fi, pe termen lung, să fie mutat dureros înapoi către veniturile forței de muncă și ale proprietarilor de terenuri.
Încă o dată, un presupus impozit pe consum , a fost transmutat de procesele pieței într-un impozit pe venit .
Accentul general asupra deplasării înainte și neglijarea deplasării înapoi în economie se datorează nerespectării teoriei austriece a valorii și înțelegerii acesteia că prețul de piață este determinat doar prin interacțiunea unui stoc deja produs, cu utilitățile subiective și graficele de cerere ale consumatorilor pentru acel stoc. Prin urmare, curba ofertei pieței ar trebui să fie verticală în diagrama obișnuită cerere-ofertă. Curba standard de ofertă în pantă Marshallian încorporează înainte în mod ilegitim o dimensiune de timp în ea și, prin urmare, nu poate interacționa cu o curbă instantanee, sau înghețată, a cererii de piață. Curba Marshallian susține iluzia că un cost mai mare poate crește direct prețurile, și nu doar indirect prin reducerea ofertei. Și, deși putem ajunge la aceeași concluzie ca și analiza marshalliană a curbei ofertei pentru un anumit tip de accize, în care se poate folosi echilibrul parțial, această metodă standard se defalcă pentru impozitarea generală a vânzărilor.
Concluzie: Suma vs. Forma de Impozitare
Încheiem cu observația că s-a concentrat mult prea mult asupra formei , tipului de impozitare și nu suficientă asupra cuantumului său total. Rezultatul a fost o schimbare nesfârșită cu tipuri de taxe, cuplată cu neglijarea unei întrebări mult mai critice: cât de mult din produsul social ar trebui să fie îndepărtat de la producători? Sau, cât de mult venit ar trebui să fie reținut de producători și cât de mult venituri și resurse deturnate în mod coercitiv în beneficiul neproducătorilor?
Este deosebit de ciudat faptul că economiștii care se referă cu mândrie ca susținători ai pieței libere au condus în ultimii ani pe această cale greșită. Se presupune că, de exemplu, economiștii de piață liberă au fost cei care au fost pionieri și au făcut propagandă pentru presupusul Act de reformă fiscală din 1986. Această schimbare masivă trebuia să ne aducă „simplificarea” impozitelor pe venit. Rezultatul, desigur, a fost atât de simplu încât chiar și IRS, ca să nu mai vorbim de flota de avocați fiscali și contabili fiscali, a avut mari dificultăți în a înțelege noua dispensație. În mod ciudat, în plus, în toate manevrele care au condus la Tax Reform Act, standardul susținut de acești economiști, un standard aparent atât de evident încât să nu aibă nevoie de justificare, a fost ca suma modificărilor fiscale să fie „neutră în ceea ce privește veniturile”. Dar nu ne-au spus niciodată ce este atât de grozav despre neutralitatea veniturilor. Și, desigur, prin aderarea la un astfel de standard, problema crucială a veniturilor totale a fost exclusă în mod deliberat din discuție.
Și mai flagrantă a fost o doctrină timpurie a unui alt grup de presupuși susținători ai pieței libere, cei care se ocupă de oferta. În manifestarea lor inițială a curbei Laffer, acum trimisă fericit la coșul de gunoi al istoriei, cei care se ocupă de oferta au susținut că rata de impozitare care maximizează veniturile fiscale este rata „voluntară” și o rată care ar trebui urmărită cu sârguință. Nu s-a subliniat niciodată în ce sens o astfel de cotă de impozitare este „voluntară” sau ce legătură are în lume conceptul de „voluntar” cu impozitarea în primul rând. Cu atât mai puțin cei care fac parte din oferta în forma lor Lafferiții nu ne-au învățat vreodată de ce trebuie să susținem cu toții maximizarea veniturilor guvernamentale ca idealul nostru luminos. Cu siguranță, pentru susținătorii pieței libere,
Cu ușurare, se apelează la Jean-Baptiste Say [3] , care a contribuit considerabil mai mult la economie decât legea lui Say [4] . Say nu se facea iluzii că impozitarea este voluntară și nici că cheltuielile guvernamentale contribuie la servicii productive la economie. Say a subliniat că, în domeniul fiscal,
Guvernul solicită de la un contribuabil plata unui anumit impozit sub formă de bani. Pentru a satisface această cerere, contribuabilul schimbă o parte din produsele pe care le are la dispoziție cu monede, pe care le plătește colectorilor de taxe.
În cele din urmă, guvernul cheltuiește banii pentru propriile nevoi,
așa că în final… această valoare este consumată; şi atunci porţiunea de avere, care trece din mâinile contribuabilului în cele ale colectorului de taxe, este distrusă şi anihilată.
Rețineți că, ca și în cazul lui Calhoun de mai târziu, Say vede că impozitarea creează două clase conflictuale, contribuabilii și colectorii de taxe. Dacă nu ar fi fost taxe, contribuabilul și-ar fi cheltuit banii pentru consumul propriu. Așa cum este,
„Statul... se bucură de satisfacția rezultată din acel consum”.
Say continuă să denunțe
noțiunea predominantă, că valorile, plătite de comunitate pentru serviciul public, îl returnează din nou... că ceea ce primesc guvernul și agenții săi este restituit din nou prin cheltuielile lor.
Say comentează cu furie că această
„înșelăciune grosolană... a generat o nenorocire infinită, în măsura în care a fost pretextul pentru o mare cantitate de risipă nerușinată și dezamăgire”.
Dimpotrivă, declară Say,
„valoarea plătită guvernului de către contribuabil este dată fără echivalent sau returnare; este cheltuită de guvern în achiziționarea de servicii personale, de obiecte de consum”.
Say continuă să denunțe „concluzia falsă și periculoasă” a scriitorilor economici că consumul guvernamental crește bogăția. Say a remarcat cu amărăciune că
„dacă astfel de principii s-ar găsi doar în cărți și nu s-ar fi strecurat niciodată în practică, s-ar putea ca ele să umfle fără grijă sau regret grămada monstruoasă de absurditate tipărită”.
Dar, din păcate, a remarcat el, aceste noțiuni au fost puse în practică „de către agenții autorității publice, care pot impune eroarea și absurdul în vârful baionetei sau a gurii tunului”. (13) Impozitarea, deci, pentru Say
este transferul unei părți din produsele naționale din mâinile persoanelor fizice în cele ale guvernului, în scopul satisfacerii consumului public de cheltuieli... Este practic o povară impusă persoanelor fizice, fie cu caracter separat, fie corporativ, prin puterea guvernantă... în scopul aprovizionării consumului pe care poate crede că trebuie să-l facă pe cheltuiala lor. (13)
Dar impozitarea, pentru Say, nu este doar un joc cu sumă zero. Punând o povară asupra producătorilor, subliniază el, taxele, în timp, paralizează producția însăși.
Impozitarea îl privează pe producător de un produs, din care, altfel, ar avea opțiunea de a obține o satisfacție personală, dacă ar fi consumat... sau de a apela la profit, dacă ar prefera să-l dedice unei locuri de muncă folositoare... Așadar, scăderea a unui produs trebuie să diminueze, în loc să crească, puterea productivă.
Recomandarea de politică a lui JB Say a fost clară și în concordanță cu analiza sa și cea a lucrării de față.
„Cea mai bună schemă a finanțelor [publice] este să cheltuiești cât mai puțin posibil, iar cea mai bună taxă este întotdeauna cea mai ușoară.”
Acest articol servește drept răspuns complet la apelul lui Alan Greenspan pentru o taxă pe consum [5] . A apărut inițial în Review of Austrian Economics 7, nr. 2 (1994): 75–90. A apărut pe mises.org pe 18 martie 2005.
1.În 1619, părintele Pedro Fernandez Navarrete, „Capelan canonist și secretar al Înaltei Sale Majestate”, a publicat o carte de sfaturi pentru monarhul spaniol. Sfatuind cu severitate o reducere drastică a impozitelor și a cheltuielilor guvernamentale, părintele Navarrete a recomandat ca, în cazul unor urgențe bruște, regele să se bazeze numai pe solicitarea de donații voluntare. Alejandro Antonio Chafuen, Christians for Freedom: Late Scholastic Economics [6] (San Francisco: Ignatius Press, 1986), p. 68.
2.Este deosebit de emoționant, la orice 15 aprilie sau în apropierea oricărui 15 aprilie, să contemplați dictonul părintelui Navarrete, că „singura țară plăcută este aceea în care nimeni nu se teme de colectori de taxe”, Chafuen, Creștinii pentru libertate , p. 73. Vezi, de asemenea, Murray N. Rothbard, „Review of A. Chafuen, Christians for Freedom: Late Scholastic Economics [6] ”, International Philosophical Quarterly 28 (martie 1988): 112–14.
3.Vezi, de exemplu, Irving şi Herbert N. Fisher, Constructive Income Taxation (New York: Harper, 1942).
4.Pentru un tratament mai complet și o discuție despre cine este jefuit de către cine, vezi Murray N. Rothbard, Power and Market: Government and the Economy [7] , ed. a 2-a. (Kansas City: Sheed Andrews & McMeel, 1977), pp. 120–21.
5.Vezi Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State: A Treatise on Economic Principles [7] .
6.Vezi articolul iluminator al lui Roger W. Garrision, „ West's 'Cantillon and Adam Smith': A Comment [8] *,” Journal of Libertarian Studies 7 (toamna 1985): 291–92.
7.Vezi Rothbard, Power and Market , pp. 98–100.
8.Omitem aici întrebarea fascinantă a modului în care activitățile guvernamentale ar trebui tratate în statisticile privind venitul național. Vezi Rothbard, Man, Economy, and State , 2, pp. 815–20; idem, Putere și piață , pp. 199–201; idem, Marea Depresiune a Americii [9] , ed. a IV-a. (New York: Richardson & Snyder, 1983), pp. 296–304; Robert Batemarco, „PNB, PPR și standardul de viață”, [10] Review of Austrian Economics 1 (1987): 181–86.
9.Lăsăm deoparte faptul că, la suma mai mică de active bănești rămase lui, rata de preferință de timp a lui Jones, având în vedere programul său de preferință de timp, va fi mai mare, astfel încât consumul lui va fi mai mare, iar economiile sale mai mici decât noi. au presupus.
10.De fapt, prin nota 9, supra , va exista o schimbare în favoarea consumului deoarece o sumă de bani diminuată va deplasa rata de preferință de timp a contribuabilului în direcția consumului. Prin urmare, în mod paradoxal, o taxă pură pe consum va impozita mai mult economiile decât consumul! Vezi Rothbard, Power and Market, pp. 108–11.
11.Dacă venitul net este definit ca venit brut minus suma plătită în impozite, iar pentru Jones, consumul reprezintă 90% din venitul net, un impozit de 20% pe consum pe venit de 100.000 USD va echivala cu un impozit de 15% pe acest venit. Rothbard, Power and Market , pp. 108–11. Formula de bază este că venitul net , unde G = venit brut, t = cota de impozit pe consum și c, consumul ca procent din venitul net, sunt date ale problemei, iar N = G – T prin definiție, unde T este suma plătită în taxa de consum.
12.Rothbard, Power and Market , pp. 88-93. A se vedea, de asemenea, articolul notabil al lui Harry Gunnison Brown, „The Incidence of a General Sales Tax”, în Readings in the Economics of Taxation , R. Musgrave și C. Shoup, eds. (Homewood, Ill: Irwin, 1959), pp. 330–39.
13.Jean-Baptiste Say, A Treatise on Political Economy [11] , ed. a VI-a. (Philadelphia: Claxton, Remsen & Heffelfinger, 1880), pp. 412–15. A se vedea, de asemenea, Murray N. Rothbard, „The Myth of Neutral Taxation”, Cato Journal 1 (toamna 1981): 551–54.