Sfârşitul ideologiei?


Cariera conceptului de ideologie este, de fapt, povestea disputei intelectuale între cei care, într-o tradiție veche de mii de ani, cred că putem construi o știință obiectivă a societății, pe de o parte, iar pe de altă parte cei care, împărtășind o tradiție la fel de veche, neagă posibilitatea adevărului obiectiv.

Cu alte cuvinte, orice analiză a ideologiei și a discursului ideologic trebuie să ajungă să vorbească, în fapt, despre cunoaștere, adevăr și știință.

Pornind de la respingerea conceptului de idei înnăscute – în descendența lui John Locke –, bazându-se pe ideea că senzațiile stau la baza ideilor noastre, Destutt de Tracy propunea, la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, o nouă știință a ideilor, care să stea la baza tuturor științelor, o ideologie.


Gânditorul francez își imagina că o investigare rațională a ideilor, eliberată de prejudecăți religioase și metafizice, ar constitui chiar fundamentul unei societăți drepte și fericite.

În secolul al XX-lea au fost indivizi care au încercat chiar să pună bazele unei societăți drepte și fericite în numele unei ideologii.

Că termenul de ideologie era folosit în cu totul alt sens decât cel preconizat de Tracy vorbește foarte mult despre amploarea transformărilor pe care le-a suferit acesta în mai puțin de două secole. Transformările au început odată cu Napoleon, care, neputând accepta criticile venite din partea ideologilor liberali ai epocii, numește ideologia o “metafizică nebuloasă” ce încearcă să conducă lumea după alte principii decât cele statuate de tradiție.

În timpul celor două secole de istorie s-au creionat două direcții majore în modul de folosire a termenului de ideologie.

  1. Prima ar fi linia raționalistă în descendența lui Tracy la care se adaugă o notă de pesimism impusă în lumea academică anglo-saxonă de empirismul atotputernic. De la începuturi și până la ultimele contribuții ale structuraliștilor și empiriștilor, accentul se pune pe natura consensuală a societății și pe o abordare contemplativă a adevărului, în sensul că adevărul este un corespondent al realității, o realitate a cărei rațiune poate să abiliteze toți oamenii de bună credință să se descurce cu metode din științe sociale, care, la rândul lor, sunt puțin diferite de cele ale științelor exacte.

  2. A doua linie, cu rădăcini germane, pornește de la Hegel și Marx, ajungând la Mannheim și Habermas. Ceea ce îi interesează pe acești gânditori este mai degrabă realizarea adevărului decât contemplarea lui. Societatea nu mai este văzută ca un loc al consensului stabil, ci ca unul măcinat de conflicte, fiind considerată o entitate într-o perpetuă transformare și mișcare. Avem de-a face aici cu o suspiciune față de orice cale “obiectivă” de decidere a adevărului, tendința fiind de o abordare coerentă a criteriilor adevărului.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ideologie_politic%C4%83




14 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate