top of page

Proprietate și lege - Frédéric Bastiat


Frédéric Bastiat

Traducere de Bogdan C. Enache

Articol apărut iniţial în Journal des Économistes, numărul din 5 mai 1848; traducere după textul din ediţia originală în 7 volume (1863) ale operelor complete Frédéric Bastiat, voluml IV, pp. 275-297.

Încrederea concetăţenilor mei m-a îmbrăcat cu titlul de legislator 1.

 

N.tr.: Aluzie la alegerea sa, în data de 27 aprilie 1848, cu doar cu câteva zile înainte de apariţia acestui articol, ca deputat în Adunarea Constituantă din partea departamentului Landes.

 

Acest titlu l-aş fi refuzat dacă l-aş fi înţeles aşa cum îl înţelegea Rousseau2.

 

N.tr.: Jean-Jacques Rousseau (1712-1778)

N.tr.: Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), filozof francez, unul dintre cei mai influenţi gânditori politici iluminişti şi în acelaşi timp unul dintre cei mai importanţi critici ai Iluminismului; admirator al antichităţii clasice şi critic al modernităţii liberale, Rousseau este adesea considerat astăzi precursorul gândirii totalitare.

 

„Cel care îndrăzneşte să întreprindă instituirea unui popor, zice el, trebuie să se simtă în stare de a schimba, ca să zic aşa, natura umană, de a transforma fiecare individ, care, prin el însuşi, este un întreg perfect şi solitar, într-o parte dintr-un mare tot din care acest individ primeşte într-un fel viaţa şi fiinţa sa; să altereze constituţia fizică a omului pentru a o întări, etc., etc....Dacă e adevărat că un mare prinţ este un om rar, ce s-ar putea spune de un mare legislator? Primul nu trebuie decât să urmeze modelul pe care celălalt trebuie să îl propună. Acesta din urmă este mecanicul care inventează maşina, cel dintâi nu este decât muncitorul care o conduce şi o face să meargă”.

Rousseau, fiind convins că starea socială era o invenţie umană, trebuia să plaseze foarte sus legea şi legislatorul. Între legislator şi restul oamenilor, el vedea distanţa sau mai degrabă prăpastia care separă mecanicul de materia inertă din care maşina este compusă.

După el, legea trebuia să transforme persoanele, să creeze sau să nu creeze proprietate.

După mine, societatea, persoanele şi proprietăţile există anterior legilor, şi, pentru a mă limita la un subiect special, aş spune :

Nu pentru că există legi există proprietate, ci pentru că există proprietate există legi.

Opoziţia dintre aceste două sisteme este radicală. Consecinţele care derivă din aceasta se vor îndepărta fără încetare; să-mi fie deci permis să precizez bine chestiunea.

Avertizez mai întâi că folosesc cuvântul proprietate în sensul cel mai general, şi nu în sensul restrâns de proprietate funciară. Regret, şi probabil toţi economiştii regretă cu mine, că acest cuvânt trezeşte involuntar în noi ideea de posesiune a solului. Înţeleg prin proprietate dreptul pe care îl are un muncitor asupra valorii pe care a creat-o prin munca sa.

Acestea fiind spuse, mă întreb dacă acest drept este o creaţie legală sau dacă, dimpotrivă, nu este anterior şi superior legii? Dacă a trebuit ca legea să vină să dea naştere dreptului de proprietate sau dacă, dimpotrivă, proprietatea era un fapt şi un drept preexistente care au dat naştere legii? În primul caz, legislatorul are ca misiune să organizeze, modifice şi chiar să suprime proprietatea, dacă găseşte că acest lucru este bine; în al doilea caz, atribuţiile sale se mărginesc la a o garanta, la a o face respectată.

 
Hugues-Félicité Robert de Lamennais (1782-1854)

N.tr.: Hugues-Félicité Robert de Lamennais (1782-1854), filozof creştin, considerat astăzi precursorul catolicismului liberal, catolicismului social sau a creştin-democraţiei ; în anul 1848 Lamennais şi Bastiat (catolic de asemenea, şi ulterior o sursă de inspiraţie, deşi într-o măsură mult mai mică, pentru doctrina socială a Bisericii catolice) sunt colegi în Adunarea Constituantă.


 

În preambului proiectului de constituţie al unuia dintre cei mai mari gânditori a timpurilor moderne, Domnul Lamennais3, citesc aceste cuvinte:

„Poporul francez declară că recunoaşte drepturi şi datorii anterioare şi superioare tuturor legilor pozitive şi independente de ele. Aceste drepturi şi datorii, direct emanate de la Dumnezeu, se rezumă la tripla dogmă pe care o exprimă aceste trei cuvinte sacre: Egalitate, Libertate, Fraternitate.”

Mă întreb dacă dreptul de Proprietate nu este unul dintre acele drepturi care, departe de a deriva din legea pozitivă, preced legea şi constituie raţiunea sa de a fi? Nu este vorba, aşa cum am putea crede, de o chestiune subtilă şi inutilă. Este o chestiune imensă, fundamentală.

Soluţia la această chestiune interesează în cel mai înalt grad societatea, şi vă veţi fi convins de acest lucru, sper, când voi fi comparat, cu privire la originea şi la efectele lor, cele două sisteme în discuţie.

Economiştii consideră că Proprietatea este un fapt providenţial precum Persoana. Codul nu confera existenţă unuia mai mult ca celuilalt. Proprietatea este o consecinţă necesară a constituţiei omului.

În sensul deplin al cuvântului, omul se naşte proprietar, căci se naşte cu nevoi a căror satisfacţie este indispensabilă vieţii, cu organe şi facultăţi al căror exerciţiu este indispensabil satisfacerii acestor nevoi. Facultăţile nu sunt decât prelungirea persoanei; proprietatea nu este decât prelungirea facultăţilor.


A separa omul de facultăţile sale, înseamnă să îl ucizi; a separa omul de produsul facultăţilor sale, înseamnă tot a-l ucide.

Există publicişti care se preocupă mult de a şti cum ar fi trebuit Dumnezeu să facă omul: noi însă studiem omul aşa cum Dumnezeu l-a făcut; noi constatăm că el nu poate să trăiască fără să îşi satisfacă nevoile; că nu poate să îşi satisfacă nevoile fără să muncească, şi că nu poate să muncească dacă nu este sigur că îşi poate satisface nevoile cu fructul muncii sale.

Iată de ce credem că Proprietatea este o instituţie divină, şi că siguranţa sau securitatea sa constituie obiectul legii umane.

Este atât de adevărat că Proprietatea este anterioară legii, încât ea este recunoscută chiar şi printre sălbatici care nici nu au legi, sau cel puţin nu au legi scrise. Când un sălbatic şi-a consacrat munca pentru a-şi construi o colibă, nimeni nu îi dispută posesiunea sau Proprietatea colibei. Fără îndoială, un alt sălbatic mai puternic poate să îl alunge din colibă, însă acest lucru nu se poate petrece fără să indigneze şi să alarmeze întreg tribul. Tocmai acest abuz al forţei este cel care dă naştere la asocierea privind o convenţie, la lege, care pune forţa publică în serviciul Proprietăţii. Deci Legea ia naştere din Proprietate şi nu Proprietatea ia naştere din Lege.

Putem spune că principiul proprietăţii este recunoscut până şi printre animale. Rândunica îţi îngrijeşte paşnic tânăra familie în cuibul pe care l-a construit prin eforturile sale.

Planta însăşi trăieşte şi se dezvoltă prin asimilare, prin apropriere. Ea îşi aproprie substanţele, gazele, sărurile care îi sunt la îndemână. Ar fi de-ajuns să fie întrerupt acest fenomen pentru ca aceasta să se usuce şi să dispară.

Omul de asemenea trăieşte şi se dezvoltă prin apropriere. Aproprierea este un fenomen natural, providenţial, esenţial vieţii, şi proprietatea nu este decât aproprierea devenită un drept prin muncă. Când munca a făcut asimilabile, apropriabile substanţe care anterior nu erau în această stare, chiar nu văd cum am putea pretinde că, de drept, fenomenul aproprierii trebuie să aibă loc în beneficiul unui alt individ decât cel care a executat munca.

Datorită acestor fapte primordiale, consecinţe necesare ale însăşi constituţiei omului, intervine Legea. Cum aspiraţia la viaţă şi dezvoltare îl poate face pe omul puternic să îl deposedeze pe omul slab, şi să îi violeze astfel dreptul la muncă, a fost convenit că forţa tuturor să fie consacrată prevenirii şi reprimării violenţei. Misiunea Legii este deci să impună respectul Proprietăţii. Nu Proprietatea este convenţională, ci Legea.


Să cercetăm acum originea sistemului opus.


Toate constituţiile noastre trecute proclamă că Proprietatea este sacră, ceea ce pare să atribuie asocierii comune libera dezvoltare, fie a individualităţilor, fie a asociaţiilor particulare, prin muncă. Acest lucru implică că Proprietatea este un drept anterior Legii, căci Legea nu ar avea alt obiect decât să garanteze Proprietatea.

Mă întreb însă dacă această declaraţie n-a fost introdusă în cartele4 noastre în mod instinctiv, ca să zic aşa, cu titlul de frazeologie, de literă moartă, şi mai ales dacă este ea la baza tuturor convingerilor sociale?