Progresişti şi conservatori


Am văzut-o, în mod repetat, la ultimele alegeri (fie ele europene, fie prezidenţiale, fie locale şi – inevitabil – o vom vedea şi la generale): discursul public de la noi nu se mai polarizează în funcţie de departajarea clasică, stânga – dreapta, ci de una mult mai recentă: progresişti – conservatori.

Atenţionez definiţia dată de mine orientărilor politice https://www.aldeturda.ro/forum/laissez-faire/si-in-final-aspectul-tridimensional

Pe undeva e de înţeles: partidele (care s-au autopoziţionat) de stânga sau de dreapta au dus fiecare – într-un moment sau altul – politici contrare ideologiei de la care se revendicau (stânga a privatizat industrii, dreapta a majorat salarii, mai ales în sectorul de stat, şi pensii). În plus, dincolo de episoadele de opoziţie parlamentară, au şi coabitat, fie cu guverne comune, fie prin susţinere parlamentară. Să mai adăugăm la toate acestea migraţia “aleşilor” care, de (prea) multe ori au schimbat tabăra în funcţie de interese personale, apărând când sub o siglă electorală, când sub alta.

La un nivel mai adânc, nu mai avem grupuri sociale care să se identifice cu o anumită orientare politică (în genul marilor moşieri ataşaţi conservatorismului de modă veche, sau muncitorimii industriale solidară cu stânga social-democrată), ceea ce face ca toate partidele să încerce un discurs mai curând populist (adică adresat tuturor) şi să revendice o poziţionare de “centru”, de la care pot spera să capteze public din toate direcţiile şi cu orice opinii. În egală măsură, am asistat la apariţia unor teme “transpolitice” – chiar dacă, adesea, aflate în contradicţie în interiorul aceluiaşi discurs: de pildă integraţionalismul european şi naţionalismul (adesea mai apăsat decât e nevoie), susţinerea iniţiativei private şi ajutorarea socială (adesea fără o ţintă precisă), privatizarea şi creşterea responsabilităţii statului.

Dacă ne gândim şi la faptul că, în cele din urmă, dinamica economică şi socială a fost antrenată mai curând de lucruri care n-au avut prea mare legătură cu politica partinică (apariţia micului sector privat, reluarea procesului de urbanizare, expansiunea studiilor superioare, pătrunderea marilor retaileri pe piaţa română, emigraţia consecventă aderării la Uniunea Europeană, fondurile menite a consolida integrarea etc.), vom înţelege că – în timp – vechile partizanate politice s-au erodat şi oferta pieţei electorale s-a aplatizat.

Probabil că astăzi, dacă am rămâne în vechile cadre de gândire, dreapta s-ar identifica prin susţinerea reducerii impozitelor în sectorul privat, iar stânga prin creşterea veniturilor mici (în mod particular a pensiilor). Însă – oricât de patetic ar fi susţinute – aceste măsuri au un interval (destul de restrâns) de funcţionare: o reducere drastică a impozitelor ar antrena prăbuşirea sistemului social (care, aşa cum e, menţine consumatori pentru sistemul privat - valabil doar în acestă societate socialistă de stânga în care trăim) şi o mărire necugetată a câştigurilor (mici, dar multe) la baza piramidei sociale s-ar face pe seama ruinării micului întreprinzător care, adesea, e cel ce asigură necesarul redistribuirii pe care o predică o anumită parte a clasei politice.

Constrânşi de sărăcie şi de retardul istoric, decidenţii noştri sunt mai curând în situaţia de a adopta politici de supravieţuire pe termen scurt care, în esenţa lor, nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Invocarea acestor categorii în discursul public ţine mai curând de un soi de inerţie retorică decât de opţiuni asumate.


Am avut în schimb ocazia de a asista în ultimul deceniu la apariţia unui alt clivaj – progresişti – conservatori – care recuperează, parţial, teme ale vechilor categorii politice şi le reconfigurează în jurul altor axe. Ce sunt progresiştii şi conservatorii actuali? Mai înainte de toate, ei sunt duşmani ireconciliabili. Peste viaţa politică, socială şi economică a lumii noastre se profilează umbra unui Kulturkampf de sorginte americană. De ce americană? Nu doar pentru că influenţa Statelor Unite (în toate registrele vieţii cotidiene) e mai mare ca oricând, ci şi pentru că ceva din mentalul lor traversează geografia până la noi: în speţă viziunea apocaliptică a unui conflict la scară planetară (pe care media o potențează exponențial), ce presupune o poziţionare şi un angajament clar, care se exprimă prin adeziunea totală la o anumită poziţie şi dedicaţia absolută faţă de ea.

Mentalitatea aceasta, a marii confruntări iminente, în care fiecare trebuie să-şi aleagă tabăra şi să lupte până la capăt, ţine de optica milenaristă a credinţelor americane şi nu de cea modernă a politicii proprie europenilor (bazată pe desfăşurarea în timp a raţiunii). Concentrarea pe “acum”, ca moment al unei decizii ce hotărăşte eternitatea (omului şi a colectivităţii), trimite la un mental şi un vocabular al convertirii ce nu se mai întâlneşte în spaţiul public al bătrânului continent.

Opţiunea – făcută la începuturile modernităţii – ce viza depăşirea ireconciliabilului ce stătuse la baza războaielor religioase (din secolele XVI – XVII) prin recursul la raţiune (inclusiv la “raţiunea de stat”) a secularizat universul religios al omului medieval. Secularizarea nu e triumful ateismului care neagă credinţa, ci cel al despărţirii domeniului Cezarului (al vieţii publice care, în bună măsură, încetează a mai fi cea rituală a comunităţii mici, pentru a deveni cea productivă, a industriilor moderne), de cel al lui Dumnezeu (al credinţelor, care – cu Reforma mai întâi, apoi cu globalizarea – se diversifică şi se subiectivează tot mai mult).

Felul în care, lipsită de normativitatea strictă a religiosului, s-a putut împlini o anumită idee despre om, despre creativitatea lui, despre posibilităţile cunoaşterii sale şi despre existenţa umanității în timp defineşte istoria – şi identitatea – europeană a ultimelor trei veacuri şi jumătate. Pe măsură ce s-a dezvoltat, logica modernităţii a fost una integratoare, de tipul “şi – şi”, care a permis deschiderea către alte lumi, sincretismul cultural, apariţia şi dezvoltarea modelor, contaminarea reciprocă a domeniilor cunoaşterii. În mod generic, această dinamică poartă numele de progres. De cealaltă parte, mentalul apocaliptic îl pune pe om în faţa unei opțiuni de tipul “sau – sau”, în care ceea ce-l defineşte este alegerea şi fidelitatea faţă de aceasta. Iar alegerea nu se raportează la “durata lungă” a istoriei, ci la “acum”-ul în care se poate produce “răsturnarea tuturor valorilor”.


E limpede că logica incluziunii şi aceea a demarcării se opun una alteia. Pentru cea dintâi, noi suntem “noi” în măsura în care ne regăsim în ceilalţi şi integrăm în umanitatea noastră comună diferenţele ce ne deosebesc. Pentru ceilalţi, noi suntem “noi” doar conştientizând intransgresabilul diferenţelor ce ne separă de ceilalţi şi afirmându-ne specificitatea. Căci deosebirile, evidente sau mai puţin evidente, nu au un statut anecdotic ci – în structura gândirii religioase – se integrează într-o ordine ierarhică. Modernităţii, bazată pe egalitatea civică, i se opune tradiţia, având la bază dreptul “natural” (adică sancţionat divin) al ierarhiei. Adesea, această perspectivă ierarhică se prezintă ca fiind una calitativă, opusă cantitativismului (şi masificării) proprii lumii moderne. Numai că, în contemporaneitate, ierarhia se înfăţişează altfel decât în lumea (pe care o numim) tradiţională.

În timpul ce precede modernitatea ordinea ierarhică însemna faptul că – în structura lumii – fiecare îşi avea rolul şi locul lui (în care se putea realiza deplin). Prezentul stă, inevitabil, sub semnul cantităţii şi ierarhiile noastre se concentrează, cel mai adesea, în top: singurii care contează sunt cei din vârf (performanţa cantitativă fiind convertită de logica generalizată a eficienţei diferenţă calitativă). Din punctul de vedere al unui conservator pur şi dur (adept al unui “calvinism popular”, la modă printre self-made man-i), sărăcia, înapoierea şi incultura nu sunt rezultatele unei istorii ce se cuvine regândită, ci vicii individuale, care trebuie pedepsite. Optica egalitară îi repugnă, dat fiind că ea nu presupune decât sărăcirea vârfurilor pentru a-i subvenţiona pe “cei care nu vor să muncească”. Idealul conservatorului e călugărul-soldat, care trăieşte cotidian un exerciţiu al ascezei ce-l pregăteşte pentru luptele cărora are a le face faţă.

Fără îndoială, lumea la care visează conservatorii e una extrem de competitivă şi beneficiile competitivităţii nu pot fi negate. Însă, în acelaşi timp e una în care merită reflectat dacă competiţia e în măsură a fi deschisă tuturor sau se concentrează pe anumite segmente, a priori superioare, lăsându-le – sau, mai exact, izolându-le – pe celelalte în ghettoul unei condiţii de nedepăşit. Ori, şi mai rău, transformă aceste părţi ale populaţiei într-un “duşman intern”, de care top-ul se demarcă printr-o ideologie a succesului. Problema oricărei ierarhii ideologizate e aceea că, de la un moment dat, fragmentează umanul în umanităţi calitativ diferite.


De cealaltă parte, avem o perspectivă răsturnată: în ciuda numelui, progresismul nu vizează progresul, adică realizarea graduală – în timp – a unor deziderate ci, asemeni rebeliunii adolescentine, el vrea totul acum. Acolo unde conservatorul hipostaziază diferenţa, progresistul o neagă; dacă primul o vede ca fiind “naturală”, pentru celalălalt e doar o problemă de istorie – în fapt, a unei istorii care de azi înainte (din momentul în care el îşi proclamă ideologia) aparţine preistoriei. S-a observat adesea acest lucru: progresistul contemporan se deosebeşte de revoluţionarul clasic prin faptul că nu mai provine din proletariat, ci – dimpotrivă – din upper class-ul academic, politic, mediatic şi al afacerilor. În măsura în care nu e un simplu ipocrit (care joacă pe cartea la modă), el e un ins care s-a realizat şi, în ciuda acestui fapt, reuşita îi e acompaniată de o mauvaise conscience.

Ostentaţia cu care-şi exhibă statusul (richesse oblige) e acompaniată de o vinovăţie difuză şi fără obiect. Probabil mulţi dintre cei care au cunoscut succesul într-o formă sau alta vor fi trăit – cel puţin la început – sentimentul accederii într-o altă lume. Apoi, dincolo de paietele şi glamour-ul telegenic ce le iau ochii celor ce nu au această şansă, vor fi descoperit că lumea de sub reflectoare nu e cu nimic deosebită de cea comună, ci – dimpotrivă – expunerea permanentă îi accentuează fragilităţile şi dezechilibrele. (La fel cum noi toţi am trăit la un moment dat fascinaţia consumului de masă pentru ajunge mai apoi să-l detestăm – fără a-l mai putea abandona! – ca fiind non-ecologic, orientat de interesele marilor trusturi, supraevaluat etc.) De unde nostalgia “lumii simple” şi a “bunului sălbatic” de care s-au despărţit atunci când şi-au accelerat cariera. Numai că lumea de la baza societăţii nu e deloc simplă şi problemele ei nu se rezolvă cu măsuri pauşale (mai ales de ordin lingvistic – care pretind a le suprima dificultăţile epurând limbajul de anumite cuvinte sau, invers, creând altele). Iar desemnarea unui/unor (categorii întregi de) ţapi ispăşitori nu duce decât la false solidarităţi, care se destramă imediat ce dispare duşmanul comun.

Paradoxul progresismului e acela că cei cărora li se adresează ei – the poor people – au cu totului alte dorinţe decât cele pe care le proiectează asupra lor “elitele” avangardiste. Poate că tocmai această inaderenţă a unui discurs generos, dar (mereu) defazat, la potenţialii lui beneficiari e motivul pentru care retorica progresistă se radicalizează, supralicitând tot timpul. Uităm mereu acest lucru, săracii nu sunt egalitari; ei vor să se îmbogăţească. Şi încă ceva: să se îmbogăţească doar ei, nu şi vecinii lor. Aşadar, pe de-o parte avem o viziune care tinde să obiectiveze ierarhia unui timp istoric şi a unei dimensiuni a existenţei sociale; de cealaltă un egalitarism care suspendă însăşi ideea integrării celor pe care pretinde a-i reprezenta, devreme ce desființează acel ceva în care să fie integraţi.


Dar lucrul cel mai interesant în această polarizare îl reprezintă revenirea religiosului în viaţa publică. Vreme de secole, politica a fost gândită, la scară mare, în termenii conflictului şi ai negocierii având la bază interese (care impun gradarea obiectivelor şi strategii de alianţe), iar la scară mică în cei deciziei bazată pe dezbatere şi revizuibilă în funcţie de dinamica societăţii. Religia a fost exclusă din logica vieţii publice datorită faptului că perspectiva ei e una absolută (nu pot exista mai multe credințe, pentru că nu există mai mulți Dumnezei), în vreme ce raţiunea – cu toate deficienţele ei, sau tocmai din cauza acestora – e în măsură să compună cu relativitatea, cu erorile şi cu ambiguităţile istoriei.

E foarte adevărat faptul că secolul XX a discreditat marile idei unificatoare ai lumii moderne: progresul ştiinţific (odată cu Primul Război Mondial), naţionalismul (cu cel de-Al Doilea), egalitatea (cu comunismul), prosperitatea statului bunăstării (cu Criza din 2008). La capătul fiecărui eşec şi, mai ales, la cel al tuturor, revenirea la credinţa pură a timpului originar (deopotrivă al individului, dar şi al istoriei) a părut/pare analoagă unei reîntoarceri – generatoare – la sursa identităţii noastre (personale şi comune). Această întoarcere – a atenţiei şi a angajamentului nostru – către reperul ce fondează istoria e ţinută a constitui premisa unui alt tip de viaţă socială, centrată în jurul “valorilor tari” ale credinţei. Şi totuşi, revenirea religiei nu ţine, aşa cum pare, de o nostalgie conservatoare, ci mai curând de pasiunea unei revoluţii absolute, în care prezentul devine terenul unei confruntări în urma căreia totul va fi schimbat.

În fapt, conservatorii nu sunt mai puţin radicali decât progresiştii: şi ei vor o “claritate morală” desăvârşită (evident, fundamentată biblic), care să distingă între noii cruciaţi şi les suppôts de Satan – cei a căror acţiune trebuie curmată prin ridicarea la ebuliţie a strategiilor Războiului Rece. Căci, pentru conservatori, Războiul Rece nu s-a terminat; am avut doar o scurtă perioadă de scădere a intensităţii lui, după care – odată cu ascensiunea preşedintelui Putin, transformarea Chinei în “uzina lumii”, recăderea universităţilor în seducţia stângii şi generalizarea reacţiei anticoloniale în lumea orientală şi africană, lucrurile s-au accelerat de aşa manieră încât conflictul între lumea liberă (a omului alb şi creştin) şi celelalte “oferte civilizaţionale” nu mai poate fi exclus.

La fiecare atentat comis pe teritoriu european sau american, la fiecare răpire în afara Europei sau Americii, la orice declaraţie a unui lider politic/religios neoccidental ori atac de troll-i pus pe seama aceloraşi, dar – la fel de bine – la orice sfidare a unui artist radical din lumea noastră, ni se repetă, obstinat: “suntem în război!”. Iar credinţa – ideal reinstituită ca serviciu obligatoriu – e văzută ea însăşi o armă (lăuntrică) ce ne-ar fortifica în vederea luptei finale. Acolo unde modernitatea vorbește de negociere și acorduri, conservatorismul vine cu retorica iminenței războiului.


Religiozitatea pe care o revendică la ora actuala conservatorii are accente net apocaliptice: pentru cel care-o asumă lumea e în derivă şi “doar Dumnezeu ne mai poate salva”. E destul de neclar în ce măsură lucrurile acestea ţin de mesajul efectiv al creştinismului sau de nişte pasiuni cât se poate de postmoderne. După ce, vreme de secole, am trasformat lumea cu ajutorul raţiunii şi în ritmul desfăşurării acesteia în timp, de câteva decenii discursul ştiinţific se deplasează spre zone până de curând evitate: “inteligenţa emoţională”, “leadership”-ul, “energiile” care leagă şi străbat totul, “vindecarea prin voinţă”, “tehnicile de autosugestie”, “manipulările psihologice” etc. Într-o lume în care judecata e suspendată de reacţia rapidă la caruselul ştirilor mai întâi, apoi a mesajelor de pe ecranul diverselor device-uri, raţiunea e în situaţia de a ceda tot mai mult afectivului şi volitivului.

“Omul recent” nu se mai defineşte prin ceea ce cunoaşte şi înţelege, ci prin ceea ce simte şi ceea ce vrea. Să nu uităm că lungul “proces al modernizării” a căutat civilizarea progresivă a omului european şi că, în acest parcurs, sentimentul, pasiunea şi ambiţia se cereau a fi reprimate, interiorizate şi exprimate la nivel public doar într-o manieră codificată (care, astăzi, caracterizează stilurile, curentele şi tendinţele acelor vremuri). Odată cu globalizarea, am descoperit – noi, oamenii nordulului dezvoltat – faptul că, în ciuda a ceea ce credeam, codurile noastre culturale nu sunt universale şi că, dincolo de forme istoricizabile, există un conţinut univesal uman care se exprimă în diverse maniere.

Ascensiunea diferitelor expresii al emoţionalului este sincronă (şi coextensivă) cu relativismul cultural (adică cu acceptare faptului că forma mentis care ne proprie nouă nu e cea ultimă şi indepasabilă). În formele tradiţionale ale religiozităţii, pasiunea – ce pune accent pe trăirile personale şi se expune riscului derivelor autenticismului – e echilibrată de integrarea persoanei în marile rituri comunitare care structurează timpul şi spaţiul tuturor. În contemporaneitate, pasionalitatea e liberă şi-şi caută suport. Unul dintre ele va fi fiind credinţa carnavalescă a cultelor carismatice (care l-ar fi amuzat pe Nietzsche, deoarece adună – sub umbrela creştinismului – şi apolinicul moralizării şi dionisiacul exploziilor de entuziasm).

Altul, purismul justiţiar al stângii extremiste: Antifa, Black Lives Matter, Femen etc. Departe de a fi identităţi structural diferite, conservatorismul milenarist şi progresivismul radical se hrănesc de la aceeaşi rădăcină a pasiunilor exacerbate, trăite paroxistic în medii exaltate şi vehiculând declamativ ideea unei revoluţii unice, ultime şi totale. Pe lângă această origine comună, ele se alimentează şi din reactivitatea reciprocă: fiecare afirmaţie a uneia dintre ele e negaţia unei afirmaţii a celeilalte. Lumea conservatorilor şi a progresiştilor e cea a unei campanii electorale permanente în care – până la victoria finală – nu există decât câştigători de etapă.


Şi mai interesante sunt temele pe care se focalizează noua religiozitate: pe de o parte primejdia islamică, pe de alta moralizarea socială sub pretextul grijii faţă de familie. Cu islamul, lucrurile sunt clare: e vorba de actualizarea unei spaime ancestrale (le Grand Turc la porţile oraşului – în acest caz Viena, capitala Habsburgilor) şi de memoria unui trecut niciodată răzbunat (pierderea Constantinopolelui), dublate de reacţia – şi fascinaţia – faţă de reuşita unui model predicat zadarnic în lumea occidentală.

Căci, da, pentru musulmani credinţa e un unificator suprastatal şi un substitutut eficient al ideologiei, atât în rezistenţă, cât şi în ofensivă. Mişcarea islamului – prins şi el în dinamica modernităţii – aminteşte de frământările şi, în acelaşi timp, de vitaliatea Evului Mediu european pe care celebrarea raţiunii iluministe l-a acuzat de toate relele istoriei. Pe de altă parte, e straniu faptul că cei care fac apel la credinţă – “una şi adevărată” – drept chemare la “cruciada” vremurilor noastre nu dau importanţă valorilor laice ale societăţilor occidentale actuale, valori care, în majoritatea lor, vin din creştinism şi sunt reformulate în limbajul raţional al modernităţii: drepturile persoanei, libertăţile civice, recunoaşterea demnităţii fiecărui om, afirmarea dreptului la asistenţă, toleranţa faţă de străin, egalitatea de şanse etc.

Ne place sau nu, Gesellschaft-ul în care trăim se bazează pe toate acestea, pe mediul proxim care ni le inoculează, pe educaţia care ni le explică şi pe civilitatea cu care le asumăm. E inutil să visăm la o singură realitate, tare, simplă şi pură care să centreze un iluzoriu Gemeinschaft, de care ne-am despărţit de secole. E drept că şi de partea cealaltă, a progresismului, ne lovim de o problemă: adepţii acestuia ne spun că valorile societăţii moderne sunt discriminatorii pentru că – voluntar sau involuntar – crează ierarhii de putere. De pildă dreptul la asistenţă îi dă unui grup puterea de a interveni în viaţa unei persoane sau a altui grup schimbându-i obiceiurile şi modul de a fi. Soluţia e aceea de a adopta un limbaj non-discriminator; faimosul politically corect.

Numai că – vai! – această bună intenţie stă şi ea pe un paradox, acela al numirii: ne place sau nu, atunci când numim ceva, departajăm acel ceva (îi fixăm – prin definiţie – limite) şi atunci când îl includem în propoziţii îl punem în relaţii (care, de multe ori, inclusiv gramatical, sunt de subordonare). Asta nu vrea să spună că nu trebuie să să ne asumăm istoria în efortul de a conştientiza modul în care – uneori involuntar – perpetuăm stereotipuri de limbaj şi de gândire. Ci doar că idealul unei corectitudini politice absolute ne e inaccesibil, pentru că forma lui desăvârşită ar fi aceea a regresului la etapa pre-verbală, cea în care nu se mai pune problema diferenţierii, definirii şi lezării nimănui printr-o formulă nepotrivită. (Deşi, aşa cum putem lesne observa, “lumea celor care nu cuvântă” nu e deloc una a fraternităţii universale!)


Cealaltă temă a conservatorilor este “familia”. Nu e clar, totuşi, care familie. Adesea e numită “familie tradiţională”, deşi ideea a ceea ce era familia în urmă cu secole a fost – în bună măsură – ştearsă de contemporaneitatea care a consacrat familia nucleară (tata, mama şi copilul/copiii – unul, doi, maximum patru). E vorba de o familie în care – dacă sunt ambii părinţi – aceştia se înţeleg, căci s-au căsătorit din iubire, iar dacă e monoparentală, cel rămas caută să suplinească afectiv prezenţa celui plecat. Familia – aşa cum a cunoscut-o Occidentul până la începutul secolului XX şi noi până la mijlocul aceluiaşi veac – nu prea semăna cu acest model: mai înainte de toate, pentru că relaţia afectivă dintre parteneri era foarte rară; aceştia nu se căsătoreau, ci erau căsătoriţi – de familii, de interesele comunitare, de sat. Între ei nu domnea iubirea, ci o încredere bazată pe necesitate căci, înainte de toate – în lumea tradiţională – familia era o unitate de producţie.

Divorţul, abandonul domiciliului, relaţiile fără obligaţii, formele carnavaleşti ale sexualităţii liberalizate în ultimele decenii au transformat-o într-o problemă socială. Căci, în primul rând nu ne mai înmulţim (scăderea natalităţii în societăţile dezvoltate e o constatare demografică), apoi nu mai (ştim cum să) creştem copiii – lăsându-i, tot mai mult, în seama mecanismului impersonal al statului. În felul acesta, lanţul generaţiilor se rupe şi tradiţia piere din lipsă de suport. Cred că mai curând în acest sens ar trebui înţeleasă sintagma de “familie tradiţională”. Modernitatea consfinţeşte drepturile persoanei, nu pe cele ale colectivităţii (fie e şi familia). Dezvoltarea condiţiilor de viaţă i-a scos pe oameni de sub imperativul necesităţii reducând, implicind, presiunea colectivităţii asupra individului.

Într-o lume în plină mişcare, în care numărul celor care mor acolo unde se nasc e din ce în ce mai mic, iar dependenţa de comunitatea originară scade tot mai mult şi ea. În fine, hipostazierea trăirilor şi a sentimentelor substituie iubirea (ba chiar varianta ei romantică) datoriei ca liant familial. E adevărat că toate acestea au, în contrapartidă, şi o parte problematică (ce, din nefericire, afectează mai ales copilul): divorţul şi avortul. Ambele reprezintă decizii grele şi pline de consecinţe pentru cei care şi le asumă, pe care – probabil – niciunul dintre ei nu şi le doreşte.

Soluţia nu e nici interzicerea lor brutală (in polish style), cu supravegherea poliţienească a sexualităţii casnice, nici celebrarea libertină a “amorului liber” şi a chiuretajului subvenţionat de stat. Ci, mai curând, aceea a educării şi a responsabilizării tinerilor (şi mai puţin tinerilor) deopotrivă pentru corpul lor şi al celuilalt şi pentru atenţia faţă de sufletul lor şi al celuilalt. Detabuizarea sexualităţii (mult mai avansată decât şi-o închipuie conservatorii) se cuvine a fi solidară cu conştientizarea faptului că pasiunea de moment îşi găseşte echilibrul doar dacă se împlineşte ca pasiune de durată.

Să nu uităm acest lucru: creştinismul a cerut – pentru consacrarea căsătoriei – consimţământul liber exprimat al ambilor parteneri. Punând familia sub controlul auster al unei morale puritane, persoanele îşi pierd dreptul de a alege cum să trăiască, deoarece voinţa lor e anulată de voinţa mai mare, a bisericii sau a statului. Iar atunci când oamenii ajung să nu se despartă sau să aibă copiii în ciuda voinţei lor, mă tem că familia nu mai e familie, indiferent dacă o botezăm “tradiţională” sau altfel.


Se va putea spune: acestea sunt lucruri mai delicate (nu de alta, dar mulţi moralişti de azi pot avea de-a face mâine cu ele), însă e o temă care separă clar apele: aceea a homosexualilor şi a transgenderilor. Alter-normalitatea progresiştilor e, pentru conservatori, alterare a normalităţii. Poate că, într-o anumită măsură, credincioşii ar merita să îşi amintească că acesta era unul din reproşurile ce li se făceau creştinilor în lumea romană (care nu avea o înţelegere prea clară a iubirii universale şi a fraternităţii creştine): faptul că se dedau la practici sexuale abnorme, în speţă la incest (care deregla ordinea cosmică bazată pe succesiunea generaţiilor).

Biserica, la rândul ei, va acuza ereticii de aceleaşi lucru. În fine, nu e exclus ca această reactivitate să fie alimentată şi de frica de efeminare; bărbatul care se afişează ca femeie e pandantul eunucului care, corupt în toate sensurile cuvântului, iese din umbră la finele imperiilor. Şi mai rău stau lucrurile cu transexualul: la nivelul imaginarului (mai ales a celui radical) acesta preia rolul clasic al monstrului. Acum nu e mai căpcăunul (cap-cânele – cel cu cap de câine, de la egipteni la Marco Polo), nu mai e piticul (cel care priveşte de jos în sus, cu spaimă şi ură), cel cu corpul acoperit (atavic) de păr, nu mai e negrul (pe care culoarea îl apropie de “talpa iadului”), nici taratul lombrozian şi nici măcar sifiliticul sau bolnavul de SIDA (care se descompun de vii ca urmare a “păcatului” lor), ci transexualul. Adică cel care, amestecând genurile, aduce – asemeni ereticului, anomia/fărădelegea în lume.

Întrebarea este dacă nu cumva imaginarul nostru caută să umple golul din care modernitatea, ştiinţa şi – indiscutabil – o anumită corectitudine politică au evacuat ceilalţi “monştri”. Monstru vine de la monstrare – a arăta; în toate avatarurile lui ni se arată abisul unei epoci a lumii. De partea cealaltă, progresistă, domină ideea că normalitatea e un echilibru, în perpetuă mişcare, a excentricităţilor. Nu întâmplător, lucrurile care i se par cele mai revoltătoare “cetăţeanului obişnuit” sunt cele pe care le pune în scenă arta contemporană. Însă noi, privitorii ocazionali ai happening-urilor cu actori dezbrăcaţi, ai defilărilor de modă cu bărbaţi purtând rochii sau a filmelor în care eroul e un “minoritar” uităm adesea un lucru esenţial: scopul artei actuale este tocmai acela de a şoca. A provoca scandal înseamnă a scoate omul din habitudinile lui curente, a-i stârni deopotrivă revolta şi îndoiala, a-i da un impuls care să-l scoată din mişcarea “rectilinie şi uniformă” a producţiei şi a consumului. (Cel puţin pe meleagurile noastre, noi preferăm o altă artă – kitsch-ul – care “înfrumuseţează frumosul”, e uşoară, săltăreaţă, fredonabilă sau difuzabilă la maxim în boxele maşinii şi, mai ales, nu ne dă de gândit şi ne confirmă reuşita socială.)


Conservatorismul creştin înseamnă – la nivel popular – două lucruri simple şi clare: a fi împotriva homosexualilor şi a musulmanilor. În ceea ce mă priveşte, nu încetez a mă mira de pasivitatea bisericilor în raport cu generalizarea acestei noi “mărturisiri creştine”. A reduce creştinismul la proclamarea acestor două “adevăruri” mi se pare a fi o simplificare nepermisă a unei moşteniri teologice, culturale şi instituţionale care ne marchează identitatea. Câţi dintre vajnicii apărători ai tradiţiei ar putea să spună ceva articulat despre relaţia persoanelor Treimii (cauză a marii Schisme) sau despre limitele libertăţii de lectură a Scripturii (care a fost unul din motivele Reformei)? Dacă faptul de a te declara de două ori anti- – homosexuali şi islam – (plus cel de a crede că vaccinurile sunt satanice şi că credinţa îţi garantează îmbogăţirea) au ajuns să fie însemnele credinţei, atunci mă tem că ele anunţă o secularizare religioasă mult mai amplă decât am fi putut-o anticipa.

Timp de secole, Biserica a avut o teologie morală în care au predominat virtuţile pozitive (de la smerenie la slujirea aproapelui, trecând prin încredere, recunoștință și altele – despre care acum se vorbește foarte puțin), fără a insista în mod particular asupra condamnării sexualităţii, în diversele ei forme (între altele tocmai pentru că era o problemă a “sponsorilor” ei monarhici). Fireşte că – fidelă mesajului ei – Biserica nu poate decât să le condamne pe cele care “îl distrag” pe om de la îndatoririle lui, însă, în acelaşi timp, a fost conştientă de prezenţa lor în societate.

În cea mai mare parte a istoriei ei le-a văzut ca forme ale slăbiciunii omului ce trebuie îndemnat a-şi descoperi şi actualiza binele din el şi care trebuie ajutat în lupta cu sine însuşi. Şi, pentru aceasta, i-a propus un întreg parcurs care, sub forma teologiei dogmatice (sau sistematice) sintetizează întrega istorie a creştinismului şi dă glas milioanelor de vieţi trăite în orizontul credinţei.

Conservatorismul actual are marele neajuns de a reduce credinţa (ce presupune atât parcursul Bisericii în timp, cât şi jocul de lumini şi umbre din sufletul celor care-şi calea) la un slogan de campanie. Căci, pentru conservatorul pur şi dur, temelia societăţii nu se (mai) reazămă pe partidele politice, pe opţiuni circumstanţiale (sau pe interese inavuabile), ci pe comunitatea de credinţă şi pe angajamentul în numele credinţei. Pentru el, politica dă naştere unor legături slabe şi uşor pervertibile. Adevăratele legături – cele care pot susţine cu adevărat societatea – sunt cele ale fraternităţii religioase. Dar, în fond, nu exact acelaşi lucru îl vrea şi progresistul (bineînţeles, substituind religia cu exaltarea unor pasiuni generoase, opuse “politicianismului”)?


Ce-i deosebeşte pe progresişti de conservatori? Faptul că cei din urmă invocă credinţa creştină. Numai că, ascultându-i şi pe unii şi pe alţii, ai senzaţia că – devenit minge între două tabere antagonice – creştinismul s-a trasformat într-o colecţie de sloganuri care servesc la întărâtarea competitorilor şi a încetat a mai fi Cuvântul menit a lumina lumea aceasta.

Conservatori şi progresişti se opun unii altora, într-o campanie electorală fără sfârşit, care nu e – nici ea – decât varianta secularizată şi târzie a marilor controverse care au jalonat istoria creştinismului. Dincolo de “războiul” cultural dintre progresişti şi conservatori, tehnologiile se schimbă şi ne schimbă, oamenii îşi părăsesc în proporţii masive aşezările tradiţionale (şi credinţele care le-au centrat viaţa timp de milenii) şi se mută în umbra marilor oraşe şi se întâmplă acest lucru – deopotrivă fascinans şi tremendum – pe care nimeni nu-l anticipa acum trei decenii: trei continente intră în istorie. Poate că pentru această ultimă provocare nici una din variantele propuse – cea conservatoare (să ne demarcăm cât mai net de restul) sau cea progresistă (să ne pierdem în multitudinea celorlalţi) – nu e cu adevărat o soluţie.


Mihai Maci/02/11/2020

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.


articol complet -https://www.contributors.ro/progresisti-si-conservatori/


comentariile mele sunt in Italic şi colorate albastru

12 afișări0 comentarii

Postări conexe

Afișează-le pe toate