Partea întunecată a Paradisului:
O scurtă istorie a experimentelor utopice de trai comunal din America
Scris de
Lawrence W. Reed
Dezideratul Fermei Brook și al altor comunități utopice din secolul al XIX-lea este esențialmente imposibil de îndeplinit. Pentru mulți însă, ideea unui paradis colectivist atrage chiar și în ziua de azi.
Acesta este un articol despre o cunoscută comunitate utopică ce a eșuat. Permiteți-mi însă mai întâi să povestesc o istorisire din zilele tinereții mele, pentru a pune lucrurile în context.
Cu mai bine de jumătate de secol în urmă, aveam în gimnaziu un prieten pe care nu îl puteam înțelege nicicum. Era un visător. Adora științifico-fantasticul. Porecla sa era „Angus” – i se trăgea de la faptul că era cam rotofei, iar școala noastră era înconjurată de câmpuri cultivate. Când mâncam la aceeași masă, specula neîncetat despre cum anume poate fi viața pe alte planete. Era foarte serios, dar și foarte amuzant.
I-am sugerat într-o zi lui Angus în glumă să nu își mai dea cu presupusul și să caute să afle chiar el. „Construiește într-o zi o navetă spațială și zboară către ce planetă vrei tu”, i-am recomandat eu. Spre surprinderea mea, a luat propunerea în serios.
După câteva zile, Angus mi-a spus entuziasmat că pusese totul la punct. Proiectase naveta, aducând până și planurile acesteia ca să mi le arate. A desfășurat apoi o coală mare de hârtie de împachetat maro. Iată-l – întregul tablou de bord din carlinga aeronavei ce avea să îl ducă pe Angus în cosmos. Avea un buton pentru orice.
„Ăsta nu-i un plan!”, am declarat eu râzând. „E doar o grămadă de butoane etichetate.”
„Dar are tot ce trebuie”, a insistat Angus. „M-am gândit la tot – Pornire, Oprire, Aterizare, Decolare, Evitare asteroizi, tot ce vrei, tot ce trebuie să știi.” Avea chiar și un buton multifuncțional bun pentru orice situație neprevăzută, o invenție de geniu, după cum își imagina el.
Despre această experiență îmi amintesc cel mai bine nu detaliile minuțioase ale schiței prietenului meu. Ci anume neputința mea frustrantă de a-l convinge că delirează, că planul său nu era de fapt un plan real, că nu era pregătit pentru un post în conducerea NASA la cei 14 ani ai săi. Era ceea ce filosoful Eric Hoffer ar numi un „adept fanatic” – convins fără nicio cale de întoarcere că planul său era detaliat, perfect și că sigur va funcționa.
Nu am mai auzit nimic de Angus după ce am absolvit, dar sunt destul de sigur că aeronava sa nu s-a desprins niciodată de la sol.
Poveste reală, cât și o metaforă potrivită pentru experiențele multor episoade utopice, comunale din istoria de demult a Americii. În cartea sa, Brook Farm: The Dark Side of Utopia, istoricul Sterling F. Delano dezvăluie că au existat cel puțin 119 de asemenea încercări între 1800 și 1859.
Bazele acestor colonii experimentale erau de obicei puse de idealiști nemulțumiți, personaje bine intenționate, nesatisfăcute de viață, așa cum o vedeau ei. Erau cât se poate de încrezători că pot crea chiar ei o societate nouă, mai bună. Unii erau pe față socialiști sau comuniști. Aproape toți doreau să creeze un fel de armonie extatică în care capitalismul, diferențele de clasă, individualismul, proprietatea privată și competiția să fie eliminate printr-o „cooperare” fantezistă, colectivistă. Unii erau religioși, cei mai mulți erau laici.
Într-un eseu minunat din 1972 cu titlul Utopia: Dream Into Nightmare, Alexander Winston a rezumat aceste visuri comunitariene:
Utopicul își imaginează o societate statică în care planificarea atentă rezolvă orice problemă majoră a vieții umane. Aceștia se încred într-o colectivitate care deține și controlează toată proprietatea. Competiția pentru piețe sau locuri de muncă dispare. Legăturile de familie slăbesc, iar creșterea copiilor de către stat este un dat. Totul este comandat în mod rațional de către cei ce sunt cei mai capabili să o facă…
Toată lumea muncește într-o utopie, femeile cot la cot cu bărbații. Orele de lucru nu sunt multe – între patru și șase pe zi – iar pensionarea poate începe încă de la cincizeci de ani, însă dorințele oamenilor prezintă o simplitate stoică, iar toți se bucură de un trai decent. Nu există multe motive de gâlceavă, atmosfera este frățească în toate privințele, criminalitatea aproape inexistentă, iar boala un lucru rar – un întreg perfect, făcut din părți mai mici, toate cât se poate de mulțumite…
Dar cum să ajungi la așa ceva? Utopicii nu au găsit răspuns la această întrebare și au evitat-o. Și-au ridicat stătulețele perfecte din pix, întotdeauna undeva departe – pe o insulă îndepărtată, într-o sălbăticie obscură, pe o altă planetă – sau într-un viitor vag.
Unii utopici se mulțumesc să rămână teoreticieni, scrijelitura din pix fiind singura realitate la care ajung. Însă alții – precum creatorii celor aproximativ 119 de comunități utopice din prima parte a secolului al XIX-lea din America – au ajuns la un alt nivel și au încercat să transpună în realitate visul de pe hârtie. Recunosc cel puțin că și-au investit timpul și banii după planurile gurii și ale pixului, deși rezultatele au fost dureros de dezamăgitoare.
Industriașul britanic Robert Owen se numără printre comunitarienii utopici mai cunoscuți ai secolului al XIX-lea. Și-a câștigat averea în Marea Britanie, din prelucrarea lânii, apoi s-a dus în America și a cheltuit mare parte din aceasta pentru grandiosul său plan de comune „cooperative”. Alexander Winston explică faptul că eșecul lui Owen a fost cauzat în parte de genul de oameni atrași de comunitățile sale:
Sistemul comunal al lui Owen le-a oferit un teren propice pentru existența lor îndoielnică. Aceștia nu puteau să opereze nimic cum trebuie – moara, fierăstrăul, tăbăcăria sau fierăria –, iar singura lor soluție la problemele ridicate de producție era scrierea unei alte constituții sau rostirea unui alt discurs. Cei care munceau s-au săturat rapid de cei leneși. Liderul Frances Wright din Nashoba, așezare owenită din Tennnessee, l-a informat pe Owen că anume „cooperarea aproape ne-a omorât” și a plecat. În răstimp de doi ani, fiecare așezare owenită, paisprezece în total, s-a dezintegrat.
Dacă a existat totuși o șansă de reușită pentru unul din numeroasele experimente utopice, cu siguranță vorbim de Ferma Brook, construită în 1841 de transcendentalistul Charles Ripley la doar câteva mile vest de Boston. Aceasta s-a bucurat de interesul mai multor oameni de litere din epocă, precum Nathaniel Hawthorne și Ralph Waldo Emerson. Într-o manieră foarte capitalistă, a strâns peste $12.000 din vânzarea de acțiuni. De asemenea, a pus bazele unei școli care a căpătat într-un timp destul de scurt o reputație excelentă. „Scopul nostru ulterior”, a spus Charles Dana, asociatul lui Ripley, „este nici mai mult, nici mai puțin decât raiul pe pământ.”
Ripley și echipa sa au împărțit munca de la Ferma Brook în șase activități: predarea la școală, treburile gospodărești în interiorul și în jurul adăposturilor, construitul și clăditul, cultivatul, confecția și activitățile de recreere. Cu foarte puține excepții, toți primeau aceeași leafă, indiferent de care dintre cele șase categorii de treburi se ocupau. De ce șase, și nu șapte, zece sau douăzeci și două? Nu uitați, vorbim de diriguitori autonumiți, dar pentru că erau totuși oameni, nu doreau să își complice societatea prea mult. Planificarea propriei vieți este o sarcină full-time; planificarea vieții tuturor cere, în mod ironic, un anumit grad de simplitate (la fel ca „planul” navetei spațiale a lui Angus).
Cu un „spirit comunitar” lipsit de egoism și o „cooperare frățească în loc de competiție”, teoretic nu ar exista nicio diferență de clasă sau venit. Toată lumea ar trăi fericită până la adânci bătrâneți (deznodământ care, așa cum știu cititorii noștri, este unul tipic multor basme).
Ferma Brook nu a fost niciodată o încercare pe de-a-ntregul socialistă sau comunistă. Spre meritul său, Ripley a permis libertatea de alegere a tipului de muncă. Puteai alege să te implici în oricare dintre activitățile numite. Dacă asta însemna că prea mulți oameni alegeau un singur tip de muncă în detrimentul alteia (salariile erau egale), comunitatea punea piciorul în prag la momentul potrivit. Se discuta această chestiune. De asemenea, Ripley se opunea oricărei limitări a libertății de exprimare, cât și desființării complete a proprietății private. În felul său alambicat de a gândi, individualismul și colectivismul aveau să formeze un echilibru ideal la Ferma Brook.
Cu toate acestea, în centrul modului de viață comunitarian năzuit de Ripley a stat în permanență o sustragere de la responsabilitatea individuală. Exista o oarecare omogenizare a locuitorilor în această privință, în așa fel încât nimeni nu era complet responsabil pentru propriile alegeri eronate. Crowe citează din descrierea jurnalistului J.T. Codman despre „chintesența visului lui Ripley de la Ferma Brook”:
Doctrina predată mai înainte de toate era cea a solidarității de rasă. Aceasta era repetată din nou și din nou. Religia lor spunea că rasa umană era o singură creație, susținută de legături indisolubile, mai puternice ca fierul, imposibil de distrus. Era unul și același trup. Trebuia să aibă o singură inimă, un singur creier, un țel unic. Dacă unul dintre membrii săi suferea, toți sufereau. Când se descoperea un infractor, toți luau parte la nelegiuirea sa; când era demascat un depravat, toți luau parte în destrăbălarea sa; când se afla un bolnav, toți erau afectați de boala lui; când exista un sărac, toți cărau povara sărăciei acestuia.
Pe de o parte, a ști că alegerile greșite ale cuiva vor fi resimțite de toată lumea poate fi reconfortant; dar pe de altă parte, adevăratul efect al socializării iresponsabilității personale este producerea a și mai multă iresponsabilitate și în același timp slăbirea tăriei oamenilor responsabili. Îmi pare rău, dar ca mai toți oamenii, accept să plătesc pentru greșeala altuia până când o să zic „Gata, ajunge!”
În aceste experimente utopice există ceva anume care atrage excentricul, neadaptații și trăzniții societății. Asemenea comunităților lui Owen, Ferma Brook a sfârșit prin a găzdui prea multe de astfel de personaje. A atras foști clerici care nu puteau suporta povara amvonului, negustori falimentari indignați de verdictul pieței asupra eforturilor lor, avântați fistichii sperând că pot trăi din pictură, desen sau dans, tineri „dornici de aventură”, cel puțin un „reformator profesionist” care a decis să elimine folosirea banilor (poate deoarece nu își putea da seama cum îi poate obține), cât și un grup pestriț de visători nemulțumiți.
Soția lui George Ripley descria un fost cleric unitarian care s-a alăturat Fermei Brook astfel: „Nu putea fi fericit în Rai până nu dădea cu ochii de ieșire.” Un alt utopic bizar care a ales să locuiască la fermă este descris de istoricul Charles Crowe în George Ripley: Transcendentalist and Utopian Socialist drept „unul dintre capricioșii cei mai fanatici.” Pe nume Samuel Larned, acesta „refuza să ia parte la exploatarea vacilor prin consumul de lapte și-și petrecea mare parte din timp încercând să găsească un înlocuitor «acceptabil din punct de vedere social» pentru pielea folosită la pantofi.”
Ripley însuși și-a dat seama în timp că încercarea sa de a amesteca individualismul cu colectivismul nu era viabilă. La mai puțin de trei ani de la întemeierea comunității, acesta a decis să mizeze totul pe cartea colectivismului – cu alte cuvinte, să cadă din lac în puț. În timp ce Ferma Brook se confrunta în 1844 cu disensiuni interne și cu dificultăți financiare în creștere, Ripley a optat pentru transformarea întregii operațiuni într-un laborator pentru noțiunile fanteziste ale socialistului utopic francez Charles Fourier.
Fourier (1772-1837) era promotorul unei „reorganizări științifice” a societății. Idealul, spunea el, era reprezentat de comunități (le numea „falange”) cu mai puțin de 2,000 de locuitori în care oamenii „cooperează” de dragul cooperării. Viața cotidiană avea să fie organizată în așa fel încât toată lumea făcea totul în grupuri – lua masa, muncea, se odihnea etc. Ba chiar toți trebuiau să locuiască într-o clădire enormă numită de el „falanster”, unde totul trebuia practic să fie împărțit de toți, până și creșterea copiilor comunității. Acest „comunitarianism” trebuia să promoveze armonia, să prevină exploatarea, să pună capăt „izolării” vieții de familie și să îndrepte atenția fiecărei persoane către grup, nu către sine.
În utopia lui Fourier, se presupunea că nimeni nu va mai auzi pe altcineva rostind cuvintele „Nu e treaba ta!”, pentru că totul era treaba tuturor. Lecturile de seară aveau să consolideze această etică altruistă și din cale-afară de încrezătoare. Fourier nu a explicat niciodată ce anume este „științific” cu privire la ea. Cred că Fourier și sistemul său se asemănau foarte bine cu prietenul Angus și naveta lui spațială. Fără doar și poate, Fourier împărtășea cu Angus o încredere nelimitată în propriile planuri. Francezul a scris că odată ce lumea va fi organizată după născocirea sa, „Oamenii vor trăi până la 144 de ani, marea se va transforma în limonadă; o nouă auroră boreală va lumina polii … Războaiele vor fi înlocuite de concursuri extraordinare de mâncat prăjituri între armate gastronomice.”
Nu glumesc. Alexander Winston detaliază:
Discipolii sumbrului francez Charles Fourier au început nu mai puțit de douăzeci și șapte de experimente americane (printre care și Ferma Brook). Fourier își baza idealurile utopice mai puțin pe maleabilitatea omului, și mai degrabă pe bunătatea fundamentală a acestuia … „Oamenii să se strângă în falange” de vreo 2,000 de membri, găzduiți la comun într-un „falanster” enorm situat pe o întindere de 1600 de acri deținuți la comun … Toate bunurile produse să fie aduse într-un singur depozit, de unde pot fi achiziționate cu tichete de muncă. În ampla viziune a lui Fourier, întreaga omenire va fi strânsă în trei milioane de falange, coordonate de un omniarch de la Constantinopol. Comunele inspirate de Fourier au luat rapid sfârșit din cauza neînțelegerilor, neputinței și simplei aiureli.
Fourierismul a și fost cel care a cuprins decadenta Fermă Brook și, în mai puțin de trei ani, i-a pus capăt definitiv. Cvasi-socialismul anilor de început ai Fermei a devenit mai rigid și mai dogmatic. Sufocați de reguli și dispoziții, locuitorii au început să-și ia tălpășița. Până și romancierul Nathaniel Hawthorne, pentru scurt timp investitor în proiect, a ajuns în cele din urmă să intenteze proces pentru a-și recupera banii. Ferma Brook a pierdut o grămadă de bani în acest proces.
Așa cum a indicat Fourier, Ferma Brook urmărea ridicarea unei structuri masive (propriul „falanster”) pentru conviețuirea rezidenților. Aceasta trebuia să încorporeze, după spusele unui autor, „saloane, săli de lectură și de recepție, o sală mare de întruniri, sufragerii cu peste 300 de locuri și o bucătărie cu brutărie inclusă, atent plănuită pentru a fi utilizată la comun.” Aparent însă, convingerile socialiste ale lui Ripley nu vedeau cu ochi prea buni companiile de asigurări. Aproape terminat, falansterul Fermei Brook a ars din temelii în martie 1846. Un an mai târziu, o Fermă Brook insolventă a fost vândută celui ce oferea cel mai mare preț. Aceasta „trăise” mai mult decât aproape oricare altă comunitate utopică – numai șase ani.
Există anumite indicii din perioada bătrâneții lui George Ripley că acesta se poate să fi învățat ceva cu privire la aura seductivă a planurilor utopice. Charles Crowe scrie,
În 1869, energicul reformator cu planuri pentru reformarea totală a societății devenise un bătrân obosit și indiferent care nu avea „pic de încredere în panacee externe”, care nu susținea niciun „ideal utopic”, în afară de „cel de a contribui la dezvoltarea umanității prin traiul unei vieți cinstite.”
Lui Ripley i-au trebuit ani întregi de eșecuri costisitoare pentru a descoperi ceea ce observatori mai abili ai vieții i-ar fi putut spune pe gratis și într-o singură frază:
Pentru a reforma lumea, trebuie mai întâi să te reformezi pe tine, iar asta este o sarcină continuă, pentru o viață întreagă.
Ceea ce Ferma Brook și alte comunități utopice (și mai ales socialiste) urmăresc este în esență imposibil, dată fiind firea umană: Acestea urmăresc triumful îndemnului asupra stimulentului, al intențiilor asupra rezultatelor, al gândirii lacome asupra faptei împlinite. Este diferența dintre o navetă spațială reală, funcțională și desenul acesteia realizat de un adolescent.
Socialiștii de azi sunt o reminiscență moderată a comunitarienilor utopici din secolul al XIX-lea. Sunt motivați de idei similare, anti-capitaliste și anti-individualiste. Au planuri mărețe pentru o lume mai bună, numai de s-ar conforma planurilor acestora. Însă spre deosebire de rudele lor utopice din secolul al XIX-lea, ei nu construiesc sate experimentale și nu încearcă să se folosească de mijloace voluntare pentru a le face funcționale. Poate că știu că niciuna dintre încercările trecutului nu a reușit, așa că propun îndeplinirea unor obiective asemănătoare prin procesul politic al constrângerii.
Imaginați-vă o Fermă Brook cu un Zid al Berlinului și o economie de comandă impusă de o poliție de stat. Mă face să mă gândesc la Angus cu o armă în mână.
Ce-ar putea să meargă prost?
Articol preluat din excelentul site MisesRo