Occidentul și sfânta imbecilitate.

Articol de Șerban Georgescu

LINK (Imaginile sunt puse de mine)

Nu sunt un expert nici în economie și nici în politică, dar unul din lucrurile pe care cred că le înțeleg din lumea pe care mă aflu este următorul:

Civilizația occidentală a reușit să se impună la scară istorică și să devină ceea ce este chiar și în ziua de azi (adică un model în care orice om din orice colț al lumii și-ar dori să trăiască) în baza unui principiu simplu: dreptul individului de a supraviețui și chiar de a se îmbogăți nu distrugându-l și furându-i averea semenului său, ci punându-și mintea la contribuție pentru a crea o afacere, cât de mică, din care să rezulte un produs (material sau imaterial) mai bun decât cel mai bun produs existent la un moment dat pe piață.

Așa cum foarte bine observa nu demult un gânditor contemporan din România, capitalismul nu este doar un sistem economic ci și (sau poate mai ales) ”o structură socială bazată pe un reglaj fin al relației individ-stat (…) care s-a dovedit a fi singura din istoria umanității capabilă să administreze relația dintre individ și stat, în așa fel încât să capteze creativitatea și spontaneitatea individului spre beneficiul întregii societăți”.

Acest principiu al competiției pe baza creativității și nu a distrugerii (și care marchează despărțirea, pe care mulți am dorit-o definitivă, dintre Capitalism și Evul Mediu) s-a dovedit a fi atât de eficient încât a adus bunăstare materială nu doar în Occident, acolo unde a fost gândit și aplicat, ci și în multe alte țări ale lumii, care n-au înțeles și nu au asimilat niciodată acest principiu.

Oricât de ”sălbatic”, oricât de ”inuman” ar putea fi considerat de unii (din ce în ce mai mulți) în ziua de astăzi Capitalismul, electricitatea, automobilul, telefonul mobil, internetul, avionul, toate acestea și multe alte bunuri de care beneficiază în acest moment întreaga lume există doar pentru că Occidentul și Capitalismul au creat condițiile pentru ca ele să existe.

Nu Rusia, nu China, nu Turcia, nu Europa de Est, nu Coreea de Nord, nu Africa, nu Orientul Mijlociu, nu America de Sud, care, toate acestea, deși au dovedit în nenumărate rânduri că nu au înțeles și nu au asimilat niciodată în totalitate principiul de bază de funcționare a Capitalismului, beneficiază, cu asupra de măsură, de toate aceste creații capitaliste occidentale, ba chiar,unele din ele, fură cu nerușinare rezultate ale creativității occidentale pentru a emite ulterior pretenții de supremație mondială.

Cu toate acestea, este vizibil pentru oricine, Occidentul a intrat într-o derivă care pare ireversibilă.

Cum e totuși posibil așa ceva?

În ”Legile fundamentale ale imbecilității umane”, o cărticică de 50 de pagini, scrisă în 1976 (și care a fost publicată în 2014 și în România, – unde a trecut practic neobservată), italianul Carlo M. Cipolla (economist cu studii la Sorbona și London School of Economics, n.1922 – d. 2000) propune o definiție surprinzător de simplă, concretă și concisă pentru imbecilitate.

Pe scurt, domnul Cipolla spune că un imbecil este acel om care, prin acțiunile sale, provoacă pagube (materiale sau imateriale – n.a.) celor din jur, fără să obțină nimic în schimb, ba chiar uneori provocându-și pagubă lui însuși.

Sunt pe lume, spune autorul, atât de mulți imbecili încât aceștia constituie „una dintre cele mai puternice și întunecate forțe ce împiedică fericirea și progresul omenirii”.

Acest grup eterogen de oameni, imposibil de determinat în termeni matematici, este totuși

”mai influent decât Mafia, decât complexul militar-industrial, decât comunismul – este vorba de un grup neorganizat, neconsfințit, care nu are nici conducător, nici președinte, nici reguli și care reușește totuși să opereze în perfectă armonie, ghidat parcă de o mână nevăzută…”.

Și în orice categorie de oameni, indiferent de sex, religie sau naționalitate, fie că e vorba de șoferi, medici, măturători, studenți, oameni ai străzii, bogătași, profesori, analfabeți sau laureați ai premiului Nobel, există un coeficient alfa, mereu identic (dar ”mereu subestimat”) de imbecili.

Succesul și, în definitiv, supraviețuirea unei civilizații, sugerează autorul, depind în mod esențial, de modul în care civilizația respectivă reușește, nu să elimine Imbecilitatea – ceea ce este imposibil -, ci să țină sub control această entitate enormă, întunecată și imprevizibilă.

Cât timp imbecilii nu au nicio putere și niciun instrument la îndemână cu care să-și propage influența la nivel de masă, cât timp cei inteligenți sunt respectați, stimulați să creeze, protejați de influența imbecililor și recompensați (pe cât posibil) pe măsura meritelor lor, atunci totul merge strună.

Pentru că, da, dacă sunt lăsați în pace, oamenii inteligenți sunt capabili să tragă după ei societățile, în sus, cu imbecili cu tot.

Dacă însă acest mecanism de autoprotecție nu mai funcționează, civilizația respectivă se află într-un mare pericol.

Este, în opinia mea, exact ceea ce se întâmplă astăzi cu civilizația occidentală: mecanismul de autoprotecție împotriva imbecililor nu mai funcționează.

Asistăm cu toții, în ultima vreme – dar nu numai în ultima vreme – la o degradare constantă a calității și nivelului de competență al oamenilor politici care conduc destinele națiunilor occidentale. Aproape toată lumea recunoaște asta și este vizibil cu ochiul liber pentru oricine.

Întrebare: oare nu este momentul să începem să recunoaștem că votul universal, care a fost la vremea lui o victorie strălucită din punct de vedere al evoluției umanității, are o mare deficiență, și anume aceea că deschide, din ce în ce mai larg, calea imbecililor de pretutindeni de a alege în fruntea statelor, cu o precizie din ce în ce mai bună, de la scrutin la scrutin, pe acei oameni în care se recunosc și deci în care își recunosc, repet, cu o exactitate crescândă și cu un ”curaj” pe măsură, simptomele propriei imbecilități și incompetențe?

Oare nu așa s-a ajuns de la George Washington, la Donald Trump? Oare nu așa s-a ajuns de la Winston Churchill, la Boris Johnson și (poate mai puțin direct) de la Konrad Adenauer, Jean Monnet și Robert Schuman la Carles Michel?

Dar dintre numeroșii factori susceptibili a fi contribuit, de-a lungul timpului, la blocarea acestui mecanism de autoprotecție al lumii occidentale împotriva propriilor imbecili, aș vrea să mă opresc puțin asupra unuia dintre cei mai recenți din punct de vedere istoric: efectul toxic pe care procesul de integrare al țărilor ex-comuniste în structurile occidentale l-a avut și îl are asupra Occidentului însuși, prin amplificarea curentului anticapitalist preexistent aici.

În euforia care s-a creat după 1989, Occidentul, cu desăvârșire convins că prăbușirea sistemului politic și administrativ care l-a instituit înseamnă automat și ”sfârșitul comunismului”, nu a luat în calcul efectul devastator la nivel social și uman pe care acest sistem politic l-a lăsat în urmă în țările pe care le-a controlat.

S-a considerat, în mod fundamental greșit, că, odată cu creșterea nivelului de trai, țările ex-comuniste, pe care Occidentul a încercat și încearcă în continuare să le integreze, vor înțelege și vor prelua sistemul occidental, bazat pe libertatea individuală și a inițiativei individuale.

Nici acum, după mai bine de 30 de ani, Occidentul nu înțelege (sau se face că nu înțelege) pericolul mortal pe care îl reprezintă această eroare monumentală.

(De altfel, ar fi suficient să ne reamintim cum, în perioada de preaderare a României la UE, liderii occidentali s-au așezat la aceeași masă și au ”negociat”, de la egal la egal, fără să impună niciun fel de condiții speciale, cu personaje precum Ion Iliescu sau Nicolae Văcăroiu, despre care știau foarte bine cine sunt și de unde vin, și care s-au confirmat a fi maeștri în arta de amaimuțări Democrația occidentală, ca să avem o imagine asupra nivelului de degradare la care ajunsese deja în acel moment Occidentul).

Observ, inclusiv în mediile intelectuale din Occident (acel ”Putregai frumos mirositor”, după cum îl numea Cioran, încă din anii 1960), o preocupare frenetică de a explica rezistența fostelor țări comuniste față de principiile de funcționare ale lumii occidentale, prin anumite ”sensibilități” ale acestora, prin dorința lor de a-și apăra ”tradițiile”, identitatea, suveranitatea, familia etc.

Se vorbește, cu mult succes la public, chiar de ”aroganța” cu care Occidentul a încercat să-și impună principiile în Est. (Dar care aroganță? Să ceri să fie respectate niște condiții elementare, de bun simț, pentru funcționarea unei societăți, înseamnă aroganță? Sau poate este vorba de acea aroganță pe care un imbecil își închipuie că o vede, din instinct de conservare, atunci când are de-a face cu un om inteligent?)

Să-mi fie iertat dar nu cred că țările ex-comuniste doresc să-și apere sensibilitățile, tradițiile etc. Ele doresc să apere, instinctiv, cu totul și cu totul altceva, și anume ceea ce bolșevicii au implementat și cultivat aici în mentalitatea colectivă, la adâncimi greu de imaginat, timp de zeci de ani: principiul, mentalitatea, (tradiția?) de tip medieval potrivit căruia cei care au, au pentru că au furat de la cei săraci și că, din acest motiv, trebuie să le dea totul celor săraci, adică celor care nu fac nimic (în afară, eventual, de a se angaja ca salariat sau de a depune undeva o cerere de ajutor social).

Asta este marea și Sfânta ”Sensibilitate”, marea și Sfânta ”Tradiție” aici, în spațiul ex-comunist.

Ceea ce ni se pare nouă, cetățenilor din societățile ex-comuniste, de neconceput, până în ziua de azi, este că propria inițiativă, spiritul întreprinzător, creativitatea, perseverența, pot să producă bunăstare și bogăție, că la acea bunăstare și bogăție se poate deci ajunge și pe alte căi în afară de corupție și hoție.

Și nu înțelegem, nu putem asimila acest principiu, din mai multe motive:

1. Pentru că nu noi l-am creat, prin eforturile și suferința noastră (eforturile și suferința noastră au fost inutile, așa cum se întâmplă întotdeauna în comunism și în orice alt sistem totalitar incapabil să capteze, să încurajeze și să protejeze creativitatea individuală);

2. Pentru că suntem convinși, ca urmare a ”educației” de tip medieval/diversionist pe care am primit-o de la comuniști (și de la continuatorii lor – în România FSN-FDSN-PDSR-PSD), că e dreptul nostru ”moral”, al tuturor, inclusiv al celor care nu crează nimic pe cont propriu, să beneficiem de aceleași drepturi și beneficii ca cei bogați pe care-i vedem la televizor, adică exact ca cei care și-au pus mintea la contribuție și au creat afaceri din care rezultă beneficii sociale (plus valoare, locuri de muncă etc);

3. Pentru că am văzut cu ochii noștri, în zecile de ani de comunism pe care i-am trăit, că la bogăție nu se poate ajunge decât prin hoție și corupție.

Geniul politic al lui Lenin, ale cărui efecte dăinuie până în zilele noastre, a fost tocmai acesta, că i-a dezlănțuit pe cei care formează imensa majoritate a oricărei societăți (și anume imbecilii incapabili de a crea ceva pe cont propriu – în afară de pagubă), spunându-le: De azi aveți aceleași drepturi cu cei bogați. Și că a obținut din asta ceea ce și-a dorit, anume să schimbe lumea. (În ce a schimbat-o s-a văzut)

Capitalismul ne va vinde nouă frânghia cu care o să-i spânzurăm.

Ceea ce a ”reușit” Lenin este, în fond, să anihileze (temporar) Capitalismul prin revenirea la mentalitatea din feudalism, potrivit căreia cei bogați devin bogați doar pe spinarea săracilor și că deci, evident, ei, bogații, trebuie eliminați.

Însă ceea ce ar trebui să priceapă cei care astăzi strigă pe toate drumurile sloganuri anti-capitaliste și care nu mai pot de grija celor ”defavorizați” este că, dacă la vremea lui, Lenin a reușit să-i dezlănțuie pe imbecili împotriva unei clase aristocratice care își clădise averile, într-adevăr, exclusiv prin exploatarea la sânge a celor săraci, ceea ce încearcă ei, ”anticapitaliștii” de azi, să facă acum (și probabil vor reuși) este să-i dezlănțuie pe imbecili împotriva unei clase de îmbogățiți care și-a creat averile pentru că (ei sau cei pe care i-au moștenit) și-au pus mintea la contribuție și au creat, prin energiile și banii investiți în afacerile pe care le-au înființat, beneficii întregii societăți.

Cu alte cuvinte să-i dezlănțuie exact împotriva celor care le asigură locurile de muncă de care au nevoie pentru a supraviețui.

Anticapitaliștii de azi se comportă ca și cum ar lupta împotriva unor îmbogățiți veniți din feudalism.

Însă, dacă observăm cu atenție modul lor de a raționa, cei care par să vină din feudalism sunt chiar ei, ”anticapitaliștii”.

Pentru că Bill Gates nu este și nu a fost vreun latifundiar sau vreun moșier și nu cred că a furat nimic de la gura săracilor, ba dimpotrivă. Bill Gates și-a pus mintea la contribuție și a creat, din aproape în aproape, da, un imperiu, dar nu cu arma și cu biciul în mână, cum au făcut probabil unii moșieri din România la 1907, și, puțin mai târziu, comuniștii, ci plecând de la principiul de bază al Capitalismului: să supraviețuiești și să te dezvolți nu distrugându-l pe celălalt, ca în Evul Mediu sau în Comunism, ci creând ceva mai bun decât cel mai bun produs (material sau imaterial) existent la un moment dat pe piață.

Beneficiile sociale incalculabile pe care le-a creat îi dau unuia ca Bill Gates chiar dreptul moral de a fi făcut (așa cum probabil a și făcut) anumite speculații, șmecherii, ”hoții” (cum ne-am învățat să spunem noi, ex-comuniștii) etc, ca să se îmbogățească și mai mult.

Rămâne de văzut dacă milioanele de ”victime” de pretutindeni ale Capitalismului ”sălbatic”, care în acest moment beneficiază de locuințe decente, mașini bune, telefoane mobile bunicele, care își permit să cumpere mii de tone de alimente (din care 40% aruncă direct la gunoi), care strâmbă din nas că uneori nu găsesc pachetul de unt cu procentajul de grăsime dorit și care își petrec serile privind ”știrile” la televizor printre sticlele goale de pe măsuța din față (pe care adesea nici nu catadicsesc să le dea la o parte ca să înțeleagă ce se întâmplă pe ecran), vor înțelege la timp că beneficiază de toate acestea nu doar pentru că muncesc pentru ele ci în primul rând, pentru că au unde să muncească și că acele condiții în care muncesc, au fost create de cineva în prealabil, prin inteligență și creativitate.

Și că ”anticapitaliștii”, ca și antivacciniștii, conspiraționiștii, vestele galbene, militanții ”antirasiști” care distrug statui ale unor personalități despre care nu știu nimic, invadatorii de la Capitoliu sau cei care restricționează accesul la filme precum ”Pe aripile vântului” sau ”Pisicile aristocrate” au în comun un lucru: prin acțiunile lor provoacă pagube celor din jur fără a obține niciun fel de câștig, ba chiar provocându-și singuri pagubă.

Să sperăm. În definitiv, până când nu vom vedea sau auzi despre primii americani sau francezi fugiți din disperare în China ca să culeagă bumbac, mai putem încă spera la un reviriment al Occidentului.

Sau poate că nu?