O lecţie economică într-un capitol

1

Am văzut unele efecte ale eforturilor guvernului de a fixa prețurile bunurilor de consum deasupra nivelurilor pe care le-ar fi stabilit piața liberă. Să vedem acum unele rezultate ale încercărilor guvernului de a menține prețul bunurilor de consum sub nivelul stabilit de piață.

Această încercare este făcută, în zilele noastre, în timp de război, de aproape toate guvernele. Nu vom examina aici cât este de înțeleaptă fixarea prețurilor în timp de război. Economia în ansamblu, în condiții de război, este dominată în mod necesar de către stat, iar complicațiile care trebuie luate în considerare ne-ar face să intrăm în prea multe detalii, scăpând din vedere problema principală dezbătută în această carte.[1] Dar chiar dacă fixarea prețurilor în timp de război este sau nu o măsură înțeleaptă, ea este perpetuată în aproape toate țările perioade lungi de timp după terminarea războiului, deci după ce cauza care a declanșat-o a dispărut.

Factorul care exercită presiuni pentru stabilirea unor prețuri fixe este inflația apărută în vremuri de război. Astăzi, când practic toate țările practică o politică inflaționistă, deși în marea majoritate a acestora este pace, există un control al prețurilor indirect, chiar dacă acesta nu este impus.

Deși fixarea prețurilor este întotdeauna dăunătoare din punct de vedere economic, chiar distructivă uneori, ea prezintă avantaje politice din punctul de vedere al oficialităților. Acestea dau vina pentru existența unor prețuri mai mari pe rapacitatea oamenilor de afaceri și nu pe politicile monetare inflaționiste promovate chiar de ele.

Să vedem mai întâi ce se întâmplă atunci când guvernul încearcă să mențină prețul unui bun de consum sau al unui grup de bunuri de consum sub nivelul care s-ar stabili pe piață.

Atunci când guvernul încearcă să fixeze prețuri maximale doar pentru câteva articole, alege, de obicei, anumite necesități de bază, în ideea că este esențial ca și cei săraci să le poată obține la un cost „rezonabil”. Să presupunem că articolele alese în acest scop sunt pâinea, laptele și carnea.

Dezbaterea pentru susținerea prețului scăzut al acestor bunuri va fi abordată cam în felul acesta: dacă lăsăm (să zicem) carnea la bunul plac al pieței libere, prețul acesteia va crește prin mecanismul de licitare concurențială astfel încât numai bogații o vor putea avea. Oamenii nu vor obține carne în concordanță cu nevoile lor, ci proporțional cu puterea lor de cumpărare. Dacă menținem prețul scăzut, oricine va putea să obțină o cantitate rezonabilă.

Primul lucru care trebuie semnalat în legătură cu acest argument este că, dacă el este valabil, atunci politica adoptată este lipsită de consecvență. Pentru că, dacă distribuția cărnii, la o valoare pe piață de 2,25 $ uncia, este determinată mai degrabă de puterea de cumpărare decât de nevoi, tot la fel s-ar întâmpla – deși poate într-o măsură mai mică – la un „plafon” legal de 1,50 $ uncia. Argumentul putere-de-cumpărare-mai-degrabă-decât-nevoie este valabil de fapt atâta timp cât pentru carne plătim ceva. Aplicabilitatea sa ar înceta numai în situația în care carnea ar fi distribuită gratuit.

Dar de obicei schemele pentru fixarea de prețuri maximale încep cu eforturi dirijate spre „împiedicarea creșterii costului vieții”. Și astfel, promotorii lor presupun implicit că prețul pieței în momentul începerii controlului este „normal”. Prețul de început sau cel anterior este considerat „rezonabil”, iar orice preț mai mare este „nerezonabil”, indiferent de schimbările intervenite în producție sau în cerere, în perioada scursă de la prima fixare a prețului.

2

În dezbaterea acestei chestiuni, nu are sens să presupunem existența unui control al prețurilor care le-ar fixa exact la nivelul la care le-ar aduce și piața. Ar fi ca și când nu ar exista control al prețurilor. Trebuie să presupunem că puterea de cumpărare este mai mare decât oferta de bunuri și că prețurile sunt menținute la un nivel scăzut de guvern, sub nivelul la care le-ar fixa piața.

Însă nu putem ține prețul unui bun de consum sub nivelul său de piață fără ca între timp să nu apară două consecințe.

Prima este creșterea cererii pentru acel bun. Pentru că bunul este mai ieftin, oamenii sunt tentați și își pot permite să îl cumpere în cantități mai mari.

A doua consecință este reducerea ofertei pentru acel bun. Pentru că oamenii cumpără mai mult, cantitatea existentă pe piață din bunul respectiv se diminuează, vânzându-se mai repede. Dar, pe lângă acestea, este descurajată producerea bunului respectiv. Marjele de profit se diminuează sau dispar. Producătorii marginali sunt scoși din circuitul economic. Chiar și cei mai eficienți producători ar putea, la un moment dat, să funcționeze în pierdere. Așa s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când abatoarelor li s-a cerut de către Biroul de Administrare a Prețurilor să sacrifice animale și să prelucreze carne pentru un preț sub costul de achiziționare a animalelor, plus costul forței de muncă pentru sacrificare și prelucrare.

Dacă n-am întreprinde nicio altă acțiune, consecința fixării unui preț maximal pentru un anumit bun de consum ar fi apariția penuriei. Dar acest lucru este exact opusul a ceea ce intenționase inițial guvernul, pentru că tocmai pentru bunurile alese cărora li s-a fixat un preț maximal se urmărește obținerea unei oferte ridicate. Limitând profiturile și salariile producătorilor acestor bunuri, fără să limiteze însă și profiturile și salariile producătorilor de articole de lux, guvernul îi descurajează pe producătorii bunurilor de strictă necesitate ale căror prețuri sunt controlate, stimulând în același timp producția de bunuri mai puțin esențiale.

În timp, politicienii își dau seama de unele din consecințele reglementărilor lor și adoptă alte mecanisme de control pentru a le diminua. Printre acestea se numără raționalizarea, controlul costurilor, subvenționarea și fixarea prețurilor tuturor bunurilor. Să le studiem acum pe fiecare din acestea în parte.

Când devine evident că există o lipsă a unui bun de consum ca rezultat al unui preț fixat sunt nivelul pieței, consumatorii bogați sunt acuzați de a fi luat „mai mult decât partea care li se cuvenea în mod corect”; sau, dacă este vorba de o materie primă, fiecare firmă este acuzată că o stochează. Atunci guvernul adoptă o serie de reguli care stabilesc cine are prioritate în cumpărarea acelui bun, sau cui și în ce cantități îi va fi alocat sau cum va fi raționalizat. Dacă se adoptă un sistem de raționalizare, atunci înseamnă că fiecare consumator poate dispune doar de o anumită cantitate considerată maximă, indiferent dacă acesta este dispus să plătească în plus pentru o cantitate mai mare.

Pe scurt, dacă se adoptă un sistem de raționalizare, înseamnă că guvernul adoptă un sistem de prețuri duble, sau un sistem monetar dual, în care fiecare consumator trebuie să aibă un număr de cupoane sau „puncte” asociat cu o sumă dată de bani. Cu alte cuvinte, guvernul încearcă să rezolve parțial, prin raționalizare, o problemă pe care piața ar fi rezolvat-o prin intermediul prețurilor. Spun parțial pentru că raționalizarea mai degrabă limitează cererea, fără a stimula și oferta, așa cum ar fi făcut-o un preț mai mare.

Guvernul ar putea încerca să asigure oferta, extinzându-și controlul asupra costurilor de producție ale unui bun. Pentru a menține scăzut prețul cu amănuntul al cărnii, de exemplu, ar trebui să stabilească prețul en-gros al cărnii, prețul cărnii la abatoare, prețul animalelor vii, prețul nutrețului, salariile lucrătorilor din zootehnie. Pentru a menține scăzut prețul laptelui, guvernul ar putea încerca să stabilească salariile șoferilor camioanelor cu care se transportă laptele, prețul containerelor, prețul laptelui la fermă, prețul nutrețurilor. Pentru a stabili prețul pâinii, guvernul ar trebui să stabilească salariile brutarilor, prețul făinii, profiturile morarilor, prețul grâului ș.a.m.d.

Dar pe măsură ce guvernul își extinde aria de stabilire a prețurilor, extinde în același timp și consecințele care i-au impus, inițial, un astfel de comportament. Presupunând că are curajul să stabilească aceste costuri și că este capabil să le impună, va crea insuficiență pentru diferiți factori – forță de muncă, nutrețuri, grâu și toate celelalte – care intră în producția bunurilor de consum finale. Astfel, guvernul trebuie să-și extindă din ce în ce mai mult aria de control, consecința ultimă fiind fixarea prețurilor în întreaga economie.

Guvernul ar putea încerca rezolvarea acestei probleme prin acordarea de subvenții. El recunoaște, de exemplu, că atunci când menține prețul laptelui sau al untului sub nivelul pieței sau sub nivelul relativ la care fixează alte prețuri, ar putea apărea o penurie datorită salariilor mai mici sau marjelor de profit mai mici pentru producția de lapte sau de unt în comparație cu celelalte bunuri de consum.

În consecință, guvernul încearcă să compenseze această situație subvenționându-i pe producătorii de lapte și unt. Trecând peste dificultățile de ordin administrativ implicate și presupunând că subvențiile sunt suficient de mari pentru asigurarea unei producții suficiente de lapte și unt, este clar că, prin subvenționarea producătorului, cei care sunt, în realitate, subvenționați sunt consumatorii. Aceasta pentru că producătorii obțin pe laptele sau untul produs de ei nici mai mult nici mai puțin decât ar fi obținut dacă prețurile produselor lor ar fi fost lăsate să se fixeze pe piață; consumatorii își procură însă laptele și untul la un preț mult sub prețul pieței libere. Subvenția acordată consumatorilor este egală cu diferența dintre cele două prețuri – adică suma plătită ca subvenție producătorilor.

Însă dacă bunul subvenționat nu este și el raționalizat, cei care pot cumpăra cea mai mare cantitate din acest bun sunt cei care au cea mai mare putere de cumpărare. Aceasta înseamnă că ei sunt subvenționați mai mult decât cei a căror putere de cumpărare este mai mică. Cine anume îi subvenționează pe consumatori va depinde de incidența fiscalității. Dar contribuabilii se vor auto-subvenționa în calitatea lor de consumatori. În acest labirint, devine greu de identificat cine pe cine subvenționează. Ceea ce se scapă din vedere este că pentru subvenții plătește totuși cineva și că nu s-a descoperit încă nicio metodă prin care comunitatea să poată obține ceva fără a da nimic în schimb.

3

Fixarea prețurilor poate părea plină de succes pentru o scurtă perioadă. Poate părea că funcționează bine o vreme, mai ales pe timp de război, când este sprijinită de patriotism și de sentimentul de criză. Dar, de fapt, cu cât este mai îndelungată, cu atât cresc greutățile. Când prețurile sunt menținute de către guvern, arbitrar și obligatoriu, la un nivel scăzut, cererea este cu mult mai mare decât oferta. Am văzut că, dacă guvernul încearcă să prevină apariția unei oferte insuficiente reducând prețurile forței de muncă, ale materiilor prime și ale altor factori care intră în costul de producție al bunului respectiv, nu face altceva decât să provoace o penurie a acestor factori de producție.

Dacă alege să continue pe acest drum, guvernul nu va trebui numai să extindă din ce în ce mai mult controlul „pe verticală” al prețurilor, ci va constata că trebuie să o facă și „pe orizontală”. Dacă raționalizăm un bun de consum iar publicul, deși dispune de putere de cumpărare în exces, nu poate să obțină cantități suficiente din acest bun, el se va îndrepta către un substitut.

Raționalizarea fiecărui bun, pe măsură ce el devine insuficient, exercită o presiune din ce în ce mai mare asupra celorlalte bunuri care nu au fost raționalizate. Dacă presupunem că guvernul reușește să împiedice apariția piețelor negre (sau să le mențină la anumite dimensiuni care să nu ducă, practic, la evitarea prețurilor legale), atunci controlul continuu al prețurilor va conduce, în mod necesar, la raționalizarea unui număr din ce în ce mai mare de bunuri. Această raționalizare nu se poate opri la consumatori. În cel de-al Doilea Război Mondial nu s-a oprit. A fost aplicată, de fapt, în primul rând în cazul alocării materiilor prime către producători.

Consecința normală a menținerii unui control total, complet asupra prețurilor, control care vrea să perpetueze un nivel istoric dat al prețului, trebuie să fie, în ultimă instanță, o economie complet planificată. Salariile ar trebui menținute la un nivel scăzut într-o manieră la fel de rigidă ca și prețurile. Forța de muncă ar trebui să fie raționalizată, ca și materiile prime. Rezultatul final ar fi că guvernul nu numai că i-ar comunica fiecărui consumator cantitatea din fiecare bun de consum de care acesta poate să dispună, ci i-ar comunica și fiecărui producător cantitatea din fiecare materie primă de care poate să dispună, precum și cantitatea de forță de muncă. Licitațiile concurențiale pentru muncitori nu vor mai fi tolerate, așa cum nu vor mai fi tolerate nici cele pentru materii prime. Rezultatul ar fi o economie totalitaristă, pietrificată, în care fiecare firmă și fiecare lucrător ar depinde de bunăvoința guvernului, iar libertățile tradiționale cunoscute ar fi abandonate. Pentru că, așa cum spunea acum 200 de ani Alexander Hamilton în Federalist Papers:

„Puterea asupra hranei unui om înseamnă puterea asupra voinței sale.”

4

Acestea sunt consecințele a ceea ce ar putea fi descris ca un control al prețurilor „perfect”, „pe termen lung” și „nepolitic”. Așa cum s-a demonstrat atât de amplu în mai multe țări, mai ales în Europa, în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial, unele din cele mai mari greșeli ale birocraților au fost corectate de piața neagră. În unele țări, piața neagră s-a dezvoltat alături de piața oficială, în care prețurile erau controlate, până când ea a devenit piața propriu-zisă. Menținând plafoanele nominale ale prețurilor, politicienii aflați la putere au încercat să arate că intențiile lor, dacă nu regulile impuse de ei, erau juste.

Nu trebuie să credem însă că dacă piața neagră a înlocuit în final piața legală nu s-a produs niciun rău. Răul s-a produs atât pe plan economic, cât și pe plan moral. În timpul perioadei de tranziție, firmele mari, solide, cu tradiție, ale căror investiții de capital sunt mari, a căror dependență față de bunăvoința statului este ridicată, sunt forțate să-și reducă producția sau să-și suspende producția. În locul lor apar peste noapte firme, cu capital mic și cu experiență de producție limitată. Aceste noi firme sunt ineficiente în comparație cu cele cărora li se substituie; ele oferă produse inferioare la costuri de producție cu mult mai mari decât ar fi practicat firmele vechi, pentru a supraviețui și a oferi pe piață bunuri de calitate. Este promovată lipsa de onestitate.

Noile firme își datorează existența și dezvoltarea faptului că sunt dispuse să încalce legea, iar clienții lor acceptă acest lucru; ca o consecință normală, se generalizează lipsa de moralitate în toate formele de afaceri. Autoritățile care stabilesc prețul fac din ce în ce mai rar eforturi de a păstra măcar nivelul prețurilor existent la începutul perioadei de control. Declară că intenția lor este de „a menține linia”. Oricum, în curând, sub pretextul de a „corecta inechitățile” sau „nedreptățile sociale” începe o stabilire discriminatorie a prețurilor care favorizează grupurile puternice din punct de vedere politic.

Deoarece astăzi puterea politică se măsoară prin numărul de voturi, grupurile pe care autoritățile încearcă să le favorizeze sunt adesea muncitorii și fermierii. La început se afirma că nu este nicio legătură între salarii și costul vieții; că salariile pot fi lesne mărite fără a crește prețurile. Când devine evident că salariile pot fi mărite doar reducând profiturile, birocrații încep să spună că oricum profiturile erau prea mari și că sporirea salariilor și înghețarea prețurilor permit, totuși, obținerea unui „profit just”. Din moment ce nu există o rată uniformă a profitului, întrucât profiturile diferă de la firmă la firmă, rezultatul acestei politici este scoaterea din activitate a întreprinderilor cu cea mai redusă profitabilitate și descurajarea sau oprirea producției anumitor bunuri. Aceasta înseamnă șomaj, reducerea producției și scăderea nivelului de trai.

5

Ce se află la baza efortului de a fixa prețuri maximale? În primul rând, o înțelegere greșită a factorilor care determină creșterea prețurilor. Cauza reală este fie o penurie de bunuri, fie un surplus de bani. Plafoanele legale de preț nu pot rezolva niciunul dintre aceste aspecte. De fapt, după cum am văzut, ele nu fac altceva decât să intensifice penuria. Cât despre surplusul de bani, vom analiza această chestiune într-un alt capitol. Printre principalele subiecte ale acestei cărți se numără și una din erorile care stau la baza adoptării politicii de fixare a prețurilor. Așa cum planurile de creștere a prețurilor unor bunuri favorizate sunt rezultatul luării în considerare doar a intereselor producătorilor direcți, scăpând din vedere interesele consumatorilor, la fel și planurile pentru menținerea la un nivel scăzut a prețurilor prin intermediul unor dispoziții legale sunt rezultatul luării în considerare a intereselor pe termen scurt ale populației privită doar ca un grup de consumatori și al omiterii intereselor acesteia ca un grup de producători. Iar sprijinul pentru astfel de politici rezultă dintr-o confuzie similară pe care o fac membrii societății. Oamenii nu vor să plătească mai mult pe lapte, unt, pantofi, mobilă, chirie, bilete de teatru sau diamante. Ori de câte ori vreunul dintre aceste articole se scumpește, consumatorul este indignat și simte că a fost tras pe sfoară.

Singura excepție o reprezintă articolul pe care îl produce el: aici el înțelege și apreciază motivul creșterii. Dar întotdeauna există tendința de a privi propria întreprindere ca pe o excepție. „Întreprinderea mea”, va spune, „are caracteristici speciale, iar oamenii nu înțeleg. Costul forței de muncă a crescut; prețul materiei prime a crescut; cutare materie primă nu se mai importă și trebuie produsă în țară, la un cost mai mare. Mai mult, cererea pentru produsul meu a crescut, iar întreprinderea ar trebui lăsată să perceapă prețurile care să-i permită să se dezvolte pentru a putea mări oferta.” Și așa mai departe. Orice consumator cumpără sute de produse diferite; ca producător însă, realizează doar unul. El percepe că este o nedreptate menținerea scăzută a prețului la produsul său. Și așa cum orice producător dorește să obțină un preț cât mai mare pentru produsul său, la fel și orice muncitor vrea un salariu mai mare. Fiecare producător resimte controlul prețurilor ca pe o frână în dezvoltarea producției proprii. Dar aproape toți refuză să generalizeze această observație, căci ar însemna să fie nevoiți să plătească mai mult pentru obținerea produselor celorlalți.

Pe scurt, fiecare din noi are o personalitate economică multiplă. Fiecare dintre noi suntem producători, contribuabili, consumatori. Politicile susținute de fiecare depind de unghiul din care se privește. Pentru că fiecare din noi suntem uneori Dr. Jekyll și alteori Mr. Hyde. Ca producător, îți dorești inflația (gândindu-te doar la produsul sau serviciul tău); în calitate de consumator, îți dorești să existe plafoane de prețuri (gândindu-te la cât va trebui să plătești pentru produsele altora) și vei susține necesitatea subvențiilor; în calitate de contribuabil, nu-ți va conveni să plătești impozite. Fiecare persoană crede că se poate folosi de forțele politice astfel încât să beneficieze de pe urma creșterii prețului propriului produs (în timp ce costul materiilor prime utilizate de el este menținut scăzut prin lege) și în același timp să beneficieze, în calitatea sa de consumator, de pe urma controlului prețurilor. Dar cea mai mare parte a acestor persoane se autoamăgesc, pentru că nu numai că trebuie să existe un echilibru între câștigurile și pierderile presupuse de această manipulare politică a prețurilor, dar pierderile vor fi mult mai mari decât câștigurile, căci fixarea prețurilor descurajează și dezorganizează procesul de producție și de ocupare a forței de muncă.

Note:

Oricum, concluzia mea este că în timp ce unele priorități, alocații sau raționalizări impuse de guvern ar putea fi inevitabile, fixarea prețurilor de către guvern în timpul unui război este extrem de dăunătoare. În timp ce funcționarea prețului maximal presupune raționalizarea bunurilor, chiar și pentru un timp limitat, reciproca nu este valabilă. ↑

---

Scris de

Henry Hazlitt

Henry Hazlitt – jurnalist, critic literar, economist, filozof – a fost unul dintre cei mai străluciți intelectuali publici ai secolului XX. În ultimii săi ani de viață, și-a exprimat adesea surprinderea că Economia într-o lecție a devenit cea mai durabilă contribuție a sa. A scris-o pentru a expune erorile populare ale vremii sale. Nu știa că aceste erori vor fi politica guvernamentală a întregului secol. Hazlitt a vrut să fie cunoscut și pentru celelalte contribuții ale sale, care includ romanul Time Will Run Back, o reflecție asupra literaturii intitulată The Anatomy of Criticism, Man vs. the Welfare State, mai multe volume editate și nenumărate capitole în cărți, articole, comentarii, recenzii. A estimat la un moment dat că a scris 10 milioane de cuvinte și că operele sale adunate ar ajunge la 150 de volume. Hazlitt a fost, de asemenea, cel mai important intelectual public din cadrul tradiției austriece a lui Ludwig von Mises, F.A. Hayek și Murray N. Rothbard, pe care i-a creditat ca surse primare în economie. El a scris în toate forumurile publice importante ale vremii sale, în special în Nation, Wall Street Journal, New York Times (frecvent în fruntea puternicei secțiuni de recenzii de carte), American Mercury, Century, Freeman, National Review, Newsweek și multe altele. Fiecare articol al său este fără excepție emoționant, provocator și erudit. În diferite momente ale carierei sale, s-a numărat printre cei mai influenți critici literari, editorialiști și scriitori financiari din țară. De exemplu, recenzia lui Hazlitt la prima carte a lui Ludwig von Mises tradusă în limba engleză a făcut din Socialismul un clasic instantaneu în SUA. Recenzia sa la Drumul spre servitute a lui F.A. Hayek a determinat Reader's Digest să publice versiunea condensată, care l-a catapultat pe Hayek spre faimă.

---

https://mises.ro/capitole/xvii-fixarea-preturilor-de-catre-guvern/