O lecţie economică într-un capitol

1

Am văzut unele efecte ale eforturilor guvernului de a fixa prețurile bunurilor de consum deasupra nivelurilor pe care le-ar fi stabilit piața liberă. Să vedem acum unele rezultate ale încercărilor guvernului de a menține prețul bunurilor de consum sub nivelul stabilit de piață.

Această încercare este făcută, în zilele noastre, în timp de război, de aproape toate guvernele. Nu vom examina aici cât este de înțeleaptă fixarea prețurilor în timp de război. Economia în ansamblu, în condiții de război, este dominată în mod necesar de către stat, iar complicațiile care trebuie luate în considerare ne-ar face să intrăm în prea multe detalii, scăpând din vedere problema principală dezbătută în această carte.[1] Dar chiar dacă fixarea prețurilor în timp de război este sau nu o măsură înțeleaptă, ea este perpetuată în aproape toate țările perioade lungi de timp după terminarea războiului, deci după ce cauza care a declanșat-o a dispărut.

Factorul care exercită presiuni pentru stabilirea unor prețuri fixe este inflația apărută în vremuri de război. Astăzi, când practic toate țările practică o politică inflaționistă, deși în marea majoritate a acestora este pace, există un control al prețurilor indirect, chiar dacă acesta nu este impus.

Deși fixarea prețurilor este întotdeauna dăunătoare din punct de vedere economic, chiar distructivă uneori, ea prezintă avantaje politice din punctul de vedere al oficialităților. Acestea dau vina pentru existența unor prețuri mai mari pe rapacitatea oamenilor de afaceri și nu pe politicile monetare inflaționiste promovate chiar de ele.

Să vedem mai întâi ce se întâmplă atunci când guvernul încearcă să mențină prețul unui bun de consum sau al unui grup de bunuri de consum sub nivelul care s-ar stabili pe piață.

Atunci când guvernul încearcă să fixeze prețuri maximale doar pentru câteva articole, alege, de obicei, anumite necesități de bază, în ideea că este esențial ca și cei săraci să le poată obține la un cost „rezonabil”. Să presupunem că articolele alese în acest scop sunt pâinea, laptele și carnea.

Dezbaterea pentru susținerea prețului scăzut al acestor bunuri va fi abordată cam în felul acesta: dacă lăsăm (să zicem) carnea la bunul plac al pieței libere, prețul acesteia va crește prin mecanismul de licitare concurențială astfel încât numai bogații o vor putea avea. Oamenii nu vor obține carne în concordanță cu nevoile lor, ci proporțional cu puterea lor de cumpărare. Dacă menținem prețul scăzut, oricine va putea să obțină o cantitate rezonabilă.

Primul lucru care trebuie semnalat în legătură cu acest argument este că, dacă el este valabil, atunci politica adoptată este lipsită de consecvență. Pentru că, dacă distribuția cărnii, la o valoare pe piață de 2,25 $ uncia, este determinată mai degrabă de puterea de cumpărare decât de nevoi, tot la fel s-ar întâmpla – deși poate într-o măsură mai mică – la un „plafon” legal de 1,50 $ uncia. Argumentul putere-de-cumpărare-mai-degrabă-decât-nevoie este valabil de fapt atâta timp cât pentru carne plătim ceva. Aplicabilitatea sa ar înceta numai în situația în care carnea ar fi distribuită gratuit.

Dar de obicei schemele pentru fixarea de prețuri maximale încep cu eforturi dirijate spre „împiedicarea creșterii costului vieții”. Și astfel, promotorii lor presupun implicit că prețul pieței în momentul începerii controlului este „normal”. Prețul de început sau cel anterior este considerat „rezonabil”, iar orice preț mai mare este „nerezonabil”, indiferent de schimbările intervenite în producție sau în cerere, în perioada scursă de la prima fixare a prețului.

2

În dezbaterea acestei chestiuni, nu are sens să presupunem existența unui control al prețurilor care le-ar fixa exact la nivelul la care le-ar aduce și piața. Ar fi ca și când nu ar exista control al prețurilor. Trebuie să presupunem că puterea de cumpărare este mai mare decât oferta de bunuri și că prețurile sunt menținute la un nivel scăzut de guvern, sub nivelul la care le-ar fixa piața.

Însă nu putem ține prețul unui bun de consum sub nivelul său de piață fără ca între timp să nu apară două consecințe.

Prima este creșterea cererii pentru acel bun. Pentru că bunul este mai ieftin, oamenii sunt tentați și își pot permite să îl cumpere în cantități mai mari.

A doua consecință este reducerea ofertei pentru acel bun. Pentru că oamenii cumpără mai mult, cantitatea existentă pe piață din bunul respectiv se diminuează, vânzându-se mai repede. Dar, pe lângă acestea, este descurajată producerea bunului respectiv. Marjele de profit se diminuează sau dispar. Producătorii marginali sunt scoși din circuitul economic. Chiar și cei mai eficienți producători ar putea, la un moment dat, să funcționeze în pierdere. Așa s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când abatoarelor li s-a cerut de către Biroul de Administrar