Veacul acesta isi cauta limpezimea. Se misca tulbure si plin de suspiciune. Pana si linistea pare atinsa de resemnare sau indiferenta. Entuziasmul e convertit in afacere sau risipit in exaltarile distractiei. Sinceritatea este inoportuna. Are stigmatul cersetoriei. Se agata de celalalt cu pretentii de creditare. Totul tinde sa fie evaluat prin intrebari de genul:”Se vinde sau nu se vinde?”, “Se cumpara sau nu se cumpara?” Balanta negustoriei a inlocuit discernamantul. Simtul adevarului e angajatul utilitatii. Cand interesul o cere, este trimis subit in somaj. Intr-o astfel de atmosfera, vulnerabila marturisire e considerata provocare. Asa sa fie oare si in cazul artistei Linda Saskia Menczel?
Uzitate prea des in reclame, cuvintele si-au pierdut profunzimea. Incercam totusi cu ajutorul lor, sa asezam in contextul fericit al evenimentelor expozitia intitulata “Marturisire”, de la Galeria Helios din Timisoara, al carei vernisaj a avut loc pe data de 11.08.2011. Cand am intalnit-o intaia oara, pe usa apartamentului ei scria: “Linda Saskia Menczel – Inger”. “Ei as, chiar asa?” – mi-am spus atunci in sine. Azi insa, dupa ce anii au trecut peste noi, iar viata si creatia artistica a Lindei au devenit apropiate mie, constat ca ironia initiala, era rautacioasa.
Reusim sa fim duplicitari pentru ca launtricul nostru e confuz si nedefinit. Ingerii nu pot fi astfel. Ei sunt buni sau rai, desprinsi sau nedesprinsi de sensul lor originar. Un Inger, odata cazut, nu se mai joaca de-a inaltarea. Omul in schimb, se poate juca la nesfarsit “de-a liberul-arbitru”. Cu siguranta, Linda stia ca imaginea ideala a omului e pastrata si ocrotita doar in ceea ce-I este superior acestuia. Si cum in lumea exterioara o astfel de imagine nu poate fi gasita, Linda se straduia sa o intrevada in ingerul propriei traditii. Prin nastere nu suntem doar tributari unei aume genealogii, ci si beneficiarii unei mosteniri spirituale. A cerceta si a te regasi in ceea ce ti-a fost destinat, tine de firescul vietii. Dar acest “firesc” mai respira normalitatea? Azvarliti prea devreme prin vartejul experientelor, din nefirescul numit “multime” in nefirescul numit “singuratate”, ne regasim in pantecele unei suferinte fara nume. Cand se produc rasturnari esentiale in biografia unui om, cauzele pot ramane necunoscute. Cand omul insusi le constientizeaza si decide, suntem martorii unei libertati creatoare.
Nu-mi este ingaduit sa-mi imaginez calea parcursa de Linda, ca fiica descendenta direct din linia lui Aaron-Moise, si renascuta in inima unui Hristos crucificat. Un asemenea drum nu tine de spectacolul lumii. Cert este ca “trecerea”, se aseamana cu sunetele unei simfonii. Redusa la tacere inteligenta ingenucheaza pe lespezile nefiintei, sorbind uimita armonia necuvantului. Nu iubim prin argumente. Nu traim prin definitii. Caldura interioara a unui sacrificiu nebanuit nu poate fi demonstrata.
Cand pruncul plange nu-l linistesc, nici vorbele inteleptului, nici puterea incercata a ostasului. Bratele iubitoare ale mamei contin miracolul. Dar ce piruete epuizante trebuie sa execute foamea noastra de cunoastere pentru a regasi maretia simplitatii. In praful obisnuitului, in anonimatul perpetuu al neostentativului, se sesizezi prezenta discreta a sacrului. Sa atingi ceea ce nu are evidenta, pentru a nu constrange. Sa imbratisezi intelesul de taina al sensului, pe langa care lumea trece grabita si orbita de propria ei ingrijorare si indiferenta. “
Toti cei pe care i-am desenat, au avut ceva sa imi comunice mie, prin carti, conferinte sau personal. Sunt prietenii mei. Cu ei pot sa vorbesc deschis, sa ma plang, sa ma uimesc, sa ma bucur ca am devenit crestin.“...“Portretele mele nu sunt icoane, cu toate ca prin ele, vorbesc cu cei pe care i-am desenat. Ele nu apartin de un canon iconografic, nu au fost menite publicului, ba dimpotriva, le-am ascuns pana acum pentru ca erau prea personale.”
Randurile acestea apartin Lindei. Ele o fac vulnerabila, pentru ca omenescul in sine este vulnerabil in veacul acesta. Ne etichetam cu prea multa usurinta. Preferam comoditatea subiectiva a interpretarii. Nu avem curajul si rabdarea de a pasii dincolo de siguranta rece a egoismului nostru, in imponderabilul in care au reusit sa paseasca, marii singuratici ai sfinteniei. Acolo a incercat arta Lindei sa ne indrume. Spre acel taram ce nu poate fi “vandut sau cumparat” , din simplul motiv, ca nu apartine acestei lumi. 15. Septembrie 2011
Comments