Liderul şi Morala creştină
Înainte să fii lider:
Trebuie să urmezi.
Ca să urmezi trebuie să îndeplineşti câteva condiţii:
Să ai pe cineva superior pe care să îl urmezi şi căruia să îi răspunzi
Să-l urmezi
Calea să poată fi urmată
"Să ai pe cineva superior pe care să îl urmezi şi căruia să îi răspunzi"
Dacă ştii că răspunzi întotedeanua la ce faci sau nu faci, acţiunile altfel ți le cântărești înainte. Stalin şi Hitler precum și alţii seculari ca ei nu credeau că vor da socoteală cândva și acționau ca atare. Ideea că nu ai pe nimeni și nimic la care să dai socoteală pentru acțiunile și inacțiunile tale poate duce la nenorociri incomensurabile. Rezultatele le cunoaştem din păcate..
"Să-l urmezi"
Implică respectarea regulilor şi drumul stabilit de cel pe care îl urmezi. Într-un cuvânt este vorba de regulile Moralei Creştine
"Calea să poată fi urmată"
Ca să poată fi urmată trebuie ca aceste reguli să poată fi puse în practică şi să le pui în practică de către tine. Înainte Isus a trăit ca și om.
Abia după ce ai îndeplinit aceste condiţii, poţi trece la următoarea etapă.
Iar acum vă prezint câteva din principiile legate de morală şi societate prezentate de persoane mult mai bine pregătite de mine în această speţă:
Creştinismul, cu învăţătura şi morala sa superioară, apare pe fondul lumii greco-romane unde excelaseră celebre scoli filosofice care daduseră lumii mari înţelepti: Heraclit din Efes, Protagoras, Socrate, Platon, Aristotel, etc. Dar aceste sisteme filosofice, care aveau şi o etica, n-au putut impune norme etice şi n-au putut influenta decât în mică parte viaţa adepţilor, uneori nici chiar întemeietorii sau conducătorii şcolilor filosofice respective neputând respecta sentinţele etice pe care le enuntaseră.
Chiar de la primii filosofi greci etica n-a insemnat decât unul si acelaşi lucru:
"studiul reflexiv a ceea ce este bun sau rau in aceasta parte a conduitei umane de care omul este, mai mult sau mai puțin, responsabil în mod personal".
Problema centrala a teoriei etice antice și medievale era: cum poate omul sa ajungă la fericire? dinainte de Renaştere se gândea în general ca oamenii erau ordonați prin natura lor sa ajungă la o țintă finală, dar aceasta perspectiva globală diferă la diverși filosofi. Teoriile etice moderne și contemporane se interesează mai ales de problema rațiunii practice și a datoriei.
Etica filosofica pune cel mai mare accent pe rațiunea umană ca fundament al moralităţii, fiind astfel intelectualistă, în timp ce Morala creștină trebuie să cuprindă și faptele omului pe care le săvârşeşte în conformitate cu firea sa umană dar raportate la o Fiinţă absoluta, identica cu Binele suprem - Dumnezeu, altfel natura umană a credinciosului ar rămâne numai o norma incompletă și nesigură pentru adevărata moralitate creștină. Raportând lumea creaturilor la Creatorul acestora și la scopul urmărit de El prin creație se poate vorbi de natura lucrurilor ca despre cea mai apropiata normă a moralităţii. Morala creștină tine cont într-o oarecare măsură de concluziile eticii filosofice dar fără ca Morala creștină sa fie considerată ca o continuare, întregire sau terminare a eticii filosofice
Fragmente din Morala crestina si etica filosofica
În continuare :
În zorii epocii Renaşterii apăreau două concepţii concurente privind raporturile dintre politică şi morală. Pe de-o parte avem poziţia creştină, care instituie o ierarhie clară a priorităţilor şi o subordonare a primului termen faţă de cel de-al doilea, înţeles ca fiind derivat din principiile evanghelice.
Ca texte fundamentale în acest sens putem aminti „Institutio Principis Christiani” (Educaţia principelui creştin) a lui Erasmus din Rotterdam (1516) în apus, sau „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (1520) în răsărit.
În antiteză cu această concepţie apare la 1513 scrierea „Il Principe” a lui Niccolò Machiavelli. Prin disocierea politicii nu numai de religie, care implică inevitabil şi o morală, ci şi de aceasta din urmă, în numele „raţiunii de stat” sau al unui ţel lumesc care ţine de dobândirea, exercitarea şi păstrarea puterii politice drept scop în sine, Machiavelli se dovedeşte adevăratul deschizător de drum al modernităţii.
Toate revoluţiile „progresiste”, anticreştine, de la cea franceză la cea comunistă, cu teroarea şi hecatombele produse, se încadrează indubitabil în paradigma machiavelică. Anume, aceea că pentru atingerea unui scop imanent, căruia i s-a conferit o aură pseudo-religioasă de „interes superior”, sau de „voinţă generală” (Rousseau) menită să-l înalţe pe un piedestal idolatru, mijloacele alese nu contează, iar „pagubele colaterale” sunt interpretate adesea drept chiar un bine în sine, sau măcar drept răul mai mic în comparaţie cu menţinerea statu-quo-ului politic şi social.
din Machiavelism şi antimachiavelism în politică
Machiavelli argumenta că morala tradiţională este precum stelele: frumoasă dar prea îndepărtată pentru a arunca o lumină utilă pe drumul nostru pământesc. În schimb, noi avem nevoie de felinare realizate de oameni; cu alte cuvinte, obiective realizabile. Noi trebuie să ne luăm poverile de pe pământ şi nu din ceruri, din ceea ce oamenii şi societăţile realizează şi nu din ceea ce ei ar trebui să facă.
Esenţa revoluţiei lui Machiavelli a fost de a judeca idealul prin intermediul realităţii, mai degrabă decât realitatea prin ideal. Un ideal este bun pentru el numai în cazul în care este practic; astfel, Machiavelli este tatăl pragmatismului. Nu numai că „scopul scuză mijloacele” – pentru orice mijloace care funcţionează – dar chiar şi mijloacele justifică scopul, în sensul că un scop este valoros numai dacă există mijloace practice pentru atingerea acestuia. Cu alte cuvinte, cel mai mare bun este succesul.
Machiavelli nu numai că a redus standardele morale, ci le-a şi abolit. El a fost mai mult decât pragmatic, el a fost un anti-moralist. Singura relevanţă pe care a văzut-o pentru moralitate a fost aceea de a-i sta în cale. Pentru ca un prinţ să aibă succes el considera că era necesar „să înveţe cum să nu fie bun” ( „Prinţul”, cap. 15), cum să nu respecte promisiunile, să mintă, să trişeze şi să fure (cap. 18). Din cauza acestor puncte de vedere, unii dintre contemporanii lui Machiavelli au văzut „Prinţul” literalmente ca o carte inspirată de diavol.
Dar oamenii de ştiinţă moderni o văd în general ca inspirată din ştiinţă. Ei îl apără pe Machiavelli pretinzând că el nu a negat moralitatea, ci pur şi simplu a scris o carte despre un alt subiect, despre ceea ce este mai degrabă decât despre ceea ce ar trebui să fie. Ei chiar îl laudă pentru lipsa lui de ipocrizie, sugerând că moralismul se identifică cu ipocrizia.
Aceasta este obişnuita greşeală modernă de interpretare a ipocriziei: să nu pui în practică ceea ce predici. În acest sens, toţi oamenii sunt ipocriţi cu excepţia cazului în care se opresc din a predica. Matthew Arnold a definit ipocrizia ca „tributul pe care viciul îl plăteşte virtuţii”. Machiavelli a fost primul care a refuzat să plătească chiar şi acel tribut. El a biruit ipocrizia nu prin ridicarea practicii la nivelul predicării, ci prin coborârea predicării la nivelul practicii, conformând idealul la real, mai degrabă decât realul la ideal.
preluat din Pilonii necredinţei: Machiavelli
Întrebarea mea este :