Inflația este un furt legalizat, o corupție planificată dar arată și multă prostie
Actualizată în: 10 iul. 2022
Senatoarea Elizabeth Warren a declarat recent că prețurile în creștere se datorează creșterii profiturilor corporațiilor. „Nu este vorba de inflație, ci de prețuri umflate de acești indivizi.” Această afirmație este pur și simplu incorectă.
Nu, corporațiile nu și-au dublat profiturile, iar creșterea prețurilor nu se datorează faptelor rele ale întreprinderilor. Dacă corporațiile malefice sunt de vină pentru creșterea prețurilor în 2021, așa cum spune Elizabeth Warren, îmi imaginez că acestea erau corporații mărinimoase și generoase atunci când exista o inflație scăzută sau inexistentă, nu-i așa?
Inflația este taxa săracilor. Distruge puterea de cumpărare a salariilor și înghite puținele economii pe care le acumulează lucrătorii. Cei bogați se pot proteja investind în active reale, imobiliare și financiare, cei săraci nu pot. Inflația nu este o coincidență, ci o politică. Clasa de mijloc și salariații nu numai că nu se bucură de avantajele inflației, dar pierd și în ceea ce privește salariile reale, și în ceea ce privește perspectivele lor de viitor. Studiul realizat de Robert J. Barro în peste o sută de țări arată că o creștere medie de 10% a inflației pe parcursul unui an reduce creșterea cu 0,2-0,3% și investițiile cu 0,4% – 0,6% în anul următor. Problema este că daunele sunt structurale. Chiar dacă impactul asupra Produsului Intern Brut (PIB) este aparent mic, efectul negativ atât asupra creșterii, cât și asupra investițiilor persistă timp de mai mulți ani. În ciuda mesajului băncilor centrale, care repetă că inflația are componente temporare și este în mod fundamental tranzitorie, nu putem uita: Inflația nu va scădea în 2022, potrivit băncilor centrale. Inflația va crește mai puțin în 2022 decât în 2021. Nu este același lucru. Atunci când unii agenți vorbesc despre inflația „tranzitorie”, ei vor să spună că aceasta va crește mai puțin în 2022 decât în 2021, nu că prețurile vor scădea. „Inflația tranzitorie” este de 6% în 2021, 3% în 2022 și 2,5% în 2023. Adică o creștere de peste 12% în trei ani. Câți dintre voi vor avea salariile și câștigurile crescute cu 12% în trei ani?
Marele beneficiar al inflației este statul, iar doamna Warren știe acest lucru. De aceea, ea apără politicile monetare și fiscale inflaționiste. Pe de o parte, cresc încasările din impozitele monetare ale agenților economici captivi (taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe venitul personal, impozitul pe profit, impozitele indirecte), iar pe de altă parte, datoria acumulată de guvern este parțial „devalorizată”. Dar conturile publice nu se îmbunătățesc, deoarece PIB încetinește; deficitul structural rămâne ridicat și, prin urmare, datoria absolută nu scade.
Câți dintre voi își vor crește unilateral salariul cu 12% în trei ani?
Guvernele care cheltuiesc din deficit văd cum cheltuielile reale cresc, iar deficitul structural nu scade. Salariile și pensiile nu cresc odată cu inflația. Aproape nimeni nu va vedea o creștere de 12% în trei ani a remunerației muncii sale. Salariile medii reale din Statele Unite s-au prăbușit din cauza inflației, potrivit datelor Fed St. Louis.
Inflația nu este Indicele Prețurilor de Consum (IPC). Inflația este pierderea puterii de cumpărare a monedei care duce la o creștere persistentă a majorității prețurilor, indiferent de sectorul, cererea, oferta sau natura acestora, și este o consecință directă a politicii monetare greșit numite expansioniste. Inflația este o cauză directă a deprecierii monedei.
IPC este un coș de bază calculat cu ponderi estimate între bunuri și servicii. În el se regăsesc prețurile produselor de bază care cresc mult mai mult decât media și pe care le consumăm zilnic (alimente, energie), iar coșul este moderat cu servicii și bunuri pe care nu le consumăm zilnic (tehnologie, timp liber).
Prețurile nu cresc în tandem cu 2-5% din cauza unei decizii coordonate a tuturor întreprinderilor din toate sectoarele. Sunt un fenomen monetar.
Partea bună pentru politicianul cel mai intervenționist este că statul este cel mai avantajat de creșterea prețurilor, dar poate da vina pe alții și, în plus, se poate prezenta pe sine ca soluție salvatoare, prin efectuarea de plăți în monedă de hârtie din ce în ce mai inutilă.
Istoria intervenționismului monetar este mereu aceeași:
Spui că trebuie combătut un „risc de deflație” inexistent. Tipărești.
Spui că nu există inflație chiar dacă activele riscante, imobiliarele și prețurile bunurilor cresc mai mult decât IPC. Tipărești mai mult.
Spui că inflația se datorează efectului de bază. Tipărești iar.
Spui că inflația este tranzitorie. Tipărești în continuare.
Dai vina pe antreprenori și companii. Tot tipărești.
Dai vina pe consumatori pentru „acaparare”. Și tipărești.
Criză.
O iei de la capăt.
Factorul monetar este esențial pentru a înțelege creșterea continuă practic a tuturor prețurilor în același timp. Un stimulent monetar uriaș destinat în întregime planurilor masive de cheltuieli curente – infrastructură, construcții și remodelări, sectoare energo-intensive și ajutoare pentru familii – finanțat cu datorii monetizate de băncile centrale.
La aceasta se adaugă efectul opririi pe timpul pandemiei a unei economii de tip just-in-time, care duce la sincope de ofertă – exacerbate, în plus, de creșterea masivă a ofertei monetare.
O mare parte din ceea ce ni se vinde drept „perturbare a lanțului de aprovizionare” sau efecte de cost al inputurilor nu este altceva decât monedă mai multă aruncată către active relativ rare, număr mai mare de bani direcționați către același număr de bunuri.