Inflația este un furt legalizat, o corupție planificată dar arată și multă prostie

Actualizată în: 10 iul.


Senatoarea Elizabeth Warren a declarat recent că prețurile în creștere se datorează creșterii profiturilor corporațiilor. „Nu este vorba de inflație, ci de prețuri umflate de acești indivizi.” Această afirmație este pur și simplu incorectă.

Nu, corporațiile nu și-au dublat profiturile, iar creșterea prețurilor nu se datorează faptelor rele ale întreprinderilor. Dacă corporațiile malefice sunt de vină pentru creșterea prețurilor în 2021, așa cum spune Elizabeth Warren, îmi imaginez că acestea erau corporații mărinimoase și generoase atunci când exista o inflație scăzută sau inexistentă, nu-i așa?

Inflația este taxa săracilor. Distruge puterea de cumpărare a salariilor și înghite puținele economii pe care le acumulează lucrătorii. Cei bogați se pot proteja investind în active reale, imobiliare și financiare, cei săraci nu pot. Inflația nu este o coincidență, ci o politică. Clasa de mijloc și salariații nu numai că nu se bucură de avantajele inflației, dar pierd și în ceea ce privește salariile reale, și în ceea ce privește perspectivele lor de viitor. Studiul realizat de Robert J. Barro în peste o sută de țări arată că o creștere medie de 10% a inflației pe parcursul unui an reduce creșterea cu 0,2-0,3% și investițiile cu 0,4% – 0,6% în anul următor. Problema este că daunele sunt structurale. Chiar dacă impactul asupra Produsului Intern Brut (PIB) este aparent mic, efectul negativ atât asupra creșterii, cât și asupra investițiilor persistă timp de mai mulți ani. În ciuda mesajului băncilor centrale, care repetă că inflația are componente temporare și este în mod fundamental tranzitorie, nu putem uita: Inflația nu va scădea în 2022, potrivit băncilor centrale. Inflația va crește mai puțin în 2022 decât în 2021. Nu este același lucru. Atunci când unii agenți vorbesc despre inflația „tranzitorie”, ei vor să spună că aceasta va crește mai puțin în 2022 decât în 2021, nu că prețurile vor scădea. „Inflația tranzitorie” este de 6% în 2021, 3% în 2022 și 2,5% în 2023. Adică o creștere de peste 12% în trei ani. Câți dintre voi vor avea salariile și câștigurile crescute cu 12% în trei ani?

Marele beneficiar al inflației este statul, iar doamna Warren știe acest lucru. De aceea, ea apără politicile monetare și fiscale inflaționiste. Pe de o parte, cresc încasările din impozitele monetare ale agenților economici captivi (taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe venitul personal, impozitul pe profit, impozitele indirecte), iar pe de altă parte, datoria acumulată de guvern este parțial „devalorizată”. Dar conturile publice nu se îmbunătățesc, deoarece PIB încetinește; deficitul structural rămâne ridicat și, prin urmare, datoria absolută nu scade.

Câți dintre voi își vor crește unilateral salariul cu 12% în trei ani?

Guvernele care cheltuiesc din deficit văd cum cheltuielile reale cresc, iar deficitul structural nu scade. Salariile și pensiile nu cresc odată cu inflația. Aproape nimeni nu va vedea o creștere de 12% în trei ani a remunerației muncii sale. Salariile medii reale din Statele Unite s-au prăbușit din cauza inflației, potrivit datelor Fed St. Louis.

Inflația nu este Indicele Prețurilor de Consum (IPC). Inflația este pierderea puterii de cumpărare a monedei care duce la o creștere persistentă a majorității prețurilor, indiferent de sectorul, cererea, oferta sau natura acestora, și este o consecință directă a politicii monetare greșit numite expansioniste. Inflația este o cauză directă a deprecierii monedei.

IPC este un coș de bază calculat cu ponderi estimate între bunuri și servicii. În el se regăsesc prețurile produselor de bază care cresc mult mai mult decât media și pe care le consumăm zilnic (alimente, energie), iar coșul este moderat cu servicii și bunuri pe care nu le consumăm zilnic (tehnologie, timp liber).


Prețurile nu cresc în tandem cu 2-5% din cauza unei decizii coordonate a tuturor întreprinderilor din toate sectoarele. Sunt un fenomen monetar.

Partea bună pentru politicianul cel mai intervenționist este că statul este cel mai avantajat de creșterea prețurilor, dar poate da vina pe alții și, în plus, se poate prezenta pe sine ca soluție salvatoare, prin efectuarea de plăți în monedă de hârtie din ce în ce mai inutilă.

Istoria intervenționismului monetar este mereu aceeași:

  • Spui că trebuie combătut un „risc de deflație” inexistent. Tipărești.

  • Spui că nu există inflație chiar dacă activele riscante, imobiliarele și prețurile bunurilor cresc mai mult decât IPC. Tipărești mai mult.

  • Spui că inflația se datorează efectului de bază. Tipărești iar.

  • Spui că inflația este tranzitorie. Tipărești în continuare.

  • Dai vina pe antreprenori și companii. Tot tipărești.

  • Dai vina pe consumatori pentru „acaparare”. Și tipărești.

  • Criză.

  • O iei de la capăt.

Factorul monetar este esențial pentru a înțelege creșterea continuă practic a tuturor prețurilor în același timp. Un stimulent monetar uriaș destinat în întregime planurilor masive de cheltuieli curente – infrastructură, construcții și remodelări, sectoare energo-intensive și ajutoare pentru familii – finanțat cu datorii monetizate de băncile centrale.

La aceasta se adaugă efectul opririi pe timpul pandemiei a unei economii de tip just-in-time, care duce la sincope de ofertă – exacerbate, în plus, de creșterea masivă a ofertei monetare.

O mare parte din ceea ce ni se vinde drept „perturbare a lanțului de aprovizionare” sau efecte de cost al inputurilor nu este altceva decât monedă mai multă aruncată către active relativ rare, număr mai mare de bani direcționați către același număr de bunuri.


Profesorul John B. Hearn explică acest lucru:

Stephanie Kelton, o susținătoare proeminentă a MMT [teoria monetară modernă], a declarat că „toate inflațiile din ultimii 100 de ani sunt inflații de tip presiune a costurilor (cost push).” Atât MMT, cât și keynesiștii au nevoie de o explicație a inflației, pentru ca teoriile lor să progreseze, care să poată arăta cum apare inflația atunci când există o cerere agregată deficitară în economie. Oricât de mult am vrea să credem că prețurile petrolului, prețurile energiei, creșterile salariale și scăderea cursului monedei pot provoca inflație, acest lucru este pur și simplu lipsit de logică. Prin definiție, toate inflațiile se definesc prin utilizarea unui număr mai mare de unități monetare în același număr de tranzacții. Toate cauzele de mai sus pot modifica prețurile relative, dar niciuna dintre ele nu poate crește numărul de unități monetare din economie. Prin urmare, există o singură cauză a inflației, și anume acțiunea unei bănci centrale care, într-o economie modernă, gestionează stocul și fluxul de bani din economia respectivă.

Într—adevăr, un bun sau un serviciu poate crește în preț din cauza unui efect temporar, dar nu și marea majoritate a prețurilor, într-o creștere generalizată. Atunci când încearcă să ne convingă că inflația nu are o cauză monetară, ei ne fac să ne uităm la un bun sau serviciu care a crescut, de exemplu, cu 50% temporar, dar ne ascund faptul că mediana bunurilor și serviciilor esențiale crește mai mult decât IPC în fiecare an. Acesta este motivul pentru care economiștii keynesiști vorbesc întotdeauna despre IPC anual și nu despre cel cumulat. Vă puteți imagina dacă ați citi că inflația în zona Euro, în momentul în care ni se spune că nu există inflație, a fost de 45%?


Profesorul Dallas S. Batten, într-un articol publicat de Rezerva Federală din St. Louis, explică:

Argumentul presiunii costurilor (cost push) consideră inflația ca rezultat al creșterii continue a costurilor de producție – costuri care cresc unilateral, independent de forțele pieței. O astfel de ipoteză (1) confundă modificările prețurilor relative cu inflația, un nivel general al prețurilor în continuă creștere, și (2) neglijează rolul pe care îl joacă masa monetară în determinarea nivelului general al prețurilor. Ideea că firmele și / sau sindicatele lacome pot provoca o creștere continuă a prețurilor nu poate fi susținută nici de dezvoltarea conceptuală, nici de dovezile empirice furnizate. În schimb, ipoteza conform căreia inflația este cauzată de creșterea excesivă a masei monetare este bine susținută.

De ce nu a existat inflație în urmă cu câțiva ani?


În primul rând, a existat – o inflație masivă în activele de risc, dar și o inflație constantă a prețurilor imobiliare și a costurilor bunurilor și serviciilor esențiale și rare. Și un număr mare de țări din lume au suferit de inflație din cauza distrugerii puterii de cumpărare a monedei lor în acea perioadă în care ni s-a spus că „nu există inflație”.

În al doilea rând, creșterea masei monetare în zona Euro sau în Statele Unite a fost mai mică decât cererea de credite și de monedă în termeni agregați, deoarece euro și dolarul sunt monede de rezervă la nivel mondial, cu o cerere globală. Deși masa monetară a crescut foarte mult, aceasta nu s-a tradus imediat în prețuri ridicate pe plan intern. Un exces de masă monetară a rămas în sistemul financiar datorită cererii reale de credite, un mecanism de frânare a inflației aplicat relaxării cantitative.


Inflația a fost dezlănțuită acum, pentru că mecanismul de frânare al cererii de credite a fost parțial eliminat, noua ofertă de bani fiind direcționată spre cheltuielile curente ale statelor și subvențiile acordate agenților economici, în cursul închiderii forțate a economiei. Oferta de masă monetară depășește cu mult cererea de monedă pentru prima dată după mulți ani.

Potrivit Morgan Stanley, cel mai mare impact asupra companiilor este prăbușirea marjelor celor care nu pot transfera creșterea costurilor în prețurile lor și acest lucru afectează în special întreprinderile mici și mijlocii, în timp ce companiile mari pot gestiona mai bine inflația, dar profiturile nu se dublează … de fapt, marjele tind să scadă.

Există un paradox prin care multe întreprinderi își văd vânzările crescând, dar marjele și profiturile lor scad. Acesta este motivul pentru care falimentele și executările silite au crescut vertiginos.


Impactul inflației este deosebit de negativ pentru cetățenii cei mai defavorizați, în al căror coș energia și alimentele cântăresc mult mai mult.

Indicele Prețurilor Alimentelor calculat de ONU a urcat la cel mai ridicat nivel din ultimul deceniu și a crescut cu 47% din iunie 2020, în timp ce gazele naturale au crescut cu 300%, iar petrolul cu 60%. Întreprinderile industriale suferă, de asemenea, scăderi ale marjelor, prețurile aluminiului au crescut cu 36%, iar cele ale cuprului cu 20% în 2021.

Problema este că această situație poate genera o suferință semnificativă pentru marea majoritate a populației. De aceea este atât de urgent ca băncile centrale să oprească nebunia monetară și să normalizeze politica monetară.

Dacă excesul monetar va fi menținut cu scuza „inflației tranzitorii”, ne vom trezi cu o problemă care a avut nevoie de multe decenii pentru a fi adusă sub control: inflația persistentă și riscul de stagflație (inflație cu stagnare economică).

Noi, cei care lucrăm în sectorul financiar, nu putem cădea în tentația perversă de a apăra inflaționismul doar pentru a beneficia de o nouă creștere a activelor de risc. Obligația noastră este să apărăm sănătatea monetară și progresul economic, nu să încurajăm formarea bulelor. Haideți să atacăm inflaționismul înainte ca acesta să ne atace pe noi toți.


https://mises.ro/opinii/nu-doamna-senator-warren-inflatia-nu-este-provocata-de-lacomie/


13 afișări0 comentarii