Inflaţia o cale spre nenorocire partea 1-a



Dacă oferta de caviar ar fi la fel de abundentă ca şi cea de cartofi, atunci preţul caviarului -- adică raportul de schimb între caviar şi bani sau între caviar şi alte bunuri -- s-ar schimba considerabil. În cazul acesta ne-am putea procura caviar cu sacrificii mult mai reduse decât cele necesare azi. În mod analog, ca urmare a unui spor al cantităţii de bani, puterea de cumpărare a unităţii monetare scade şi odată cu ea scade, de asemenea, cantitatea de bunuri ce pot fi obţinute în schimbul unei unităţi monetare.

În secolul al XVI-lea, odată cu descoperirea şi exploatarea resurselor americane de aur şi argint, cantităţi enorme de metal preţios au luat drumul Europei. Rezultatul acestei creşteri a cantităţii de bani a fost o tendinţă de creştere a preţurilor în Europa. În mod analog, astăzi, când vreun guvern sporeşte cantitatea banilor de hârtie, rezultatul este o tendinţă de scădere a puterii de cumpărare a unităţii monetare şi preţurile cresc. Numim aceasta inflaţie.

Din nefericire, atât în Statele Unite cât şi în alte ţări, există persoane care preferă să nu identifice cauza inflaţiei într-o creştere a cantităţii de bani ci, mai degrabă, să o atribuie creşterii preţurilor.

Totuşi, nu s-a ridicat niciodată vreo obiecţie serioasă împotriva interpretării economice a relaţiei dintre preţuri şi cantitatea de bani, sau a raportului de schimb dintre bani şi alte bunuri, mărfuri şi servicii. Cu mijloacele tehnologice de azi, nimic nu e mai simplu decât să confecţionezi bucăţi de hârtie cu anumite inscripţii monetare tipărite pe ele. În Statele Unite, unde toate bancnotele au aceleaşi dimensiuni, nici măcar nu este mai costisitor pentru guvern să tipărească o hârtie de 1000 de dolari, mai degrabă decât una de un dolar. Nu este vorba decât de o procedură de tipărire care necesită în fiecare caz acelaşi consum de hîrtie şi cerneală.

În secolul al XVIII-lea, când s-au făcut primele încercări de a emite bancnote cu statutul de mijloace legale de plată -- aşadar note bancare ce trebuiau acceptate în tranzacţiile comerciale la rând cu monedele de aur şi argint -- guvernele şi naţiunile au crezut că bancherii deţin anumite secrete care îi fac capabili să creeze bogăţie din nimic. Când guvernele din secolul al XVIII-lea întâmpinau dificultăţi financiare, guvernanţii îşi imaginau că numirea unui bancher iscusit în calitate de administrator al finanţelor guvernamentale este de ajuns pentru a-i scăpa de toate problemele.

Câţiva ani înainte de Revoluţia franceză, când monarhia se afla în dificultăţi financiare, regele Franţei a căutat un asemenea bancher iscusit, ca să-l numească într-o funcţie importantă. Omul găsit era, din toate punctele de vedere, diametral opus guvernanţilor francezi de până atunci. Mai întâi, el nu era francez, ci străin, un elveţian din Geneva, pe nume Jacques Necker. În al doilea rând el nu era membru al aristocraţiei, ci simplu om de rând. Şi, lucru chiar mai important în Franţa secolului al XVIII-lea, nu era catolic ci protestant. Aşa că Monsieur Necker, părintele celebrei Madame de Staël a devenit ministru de finanţe, şi toată lumea aştepta de la el să rezolve problemele financiare ale Franţei. Dar, în ciuda încrederii considerabile de care s-a bucurat Monsieur Necker, cufărul regal a rămas gol -- cea mai mare greşeală a lui Necker fiind încercarea sa de a sprijini financiar războiul de independenţă al coloniştilor americani împotriva Angliei, fără a ridica taxele. Cu siguranţă, nu aceasta era calea de rezolvare a problemelor financiare ale Franţei.

Nu există nici o soluţie miraculoasă a problemelor financiare ale unui guvern; dacă are nevoie de bani, trebuie să-i procure prelevând taxe de la cetăţeni (sau, în cazuri excepţionale, împrumutându-i de la persoane care dispun de bani). Însă multe guverne, ba chiar majoritatea guvernelor sunt încredinţate că mai există o metodă pentru a-şi procura banii necesari: pur şi simplu tipărindu-i.

Dacă guvernul ţine să facă un lucru benefic -- dacă doreşte, bunăoară, să construiască un spital -- calea de urmat pentru ridicarea sumei necesare finalizării acestui proiect este prelevarea de taxe de la cetăţeni şi construirea spitalului din veniturile astfel colectate. În cazul acesta nu va urma o "revoluţie" deosebită a preţurilor, fiindcă cetăţenii -- plătind taxele -- sunt constrânşi să-şi reducă cheltuielile, atâta timp cât durează colecta guvernamentală de bani destinaţi spitalului. Contribuabilul este silit să-şi restrângă consumul, investiţiile, sau economiile. Guvernul, făcându-şi intrarea pe piaţă în calitate de cumpărător, se substituie cetăţeanului individual: cetăţeanul cumpără mai puţin, guvernul cumpără mai mult. Sigur că guvernul nu cumpără întotdeauna aceleaşi bunuri pe care le-ar fi cumpărat cetăţenii; dar în ansamblu, nu rezultă nici o ridicare a preţurilor ca urmare a construirii unui spital de către guvern.

Am ales în mod deliberat exemplul acesta cu spitalul, fiindcă uneori se spune: "Nu este totuna dacă guvernul îşi alocă banii pentru scopuri bune sau rele." Voi presupune aici că guvernul utilizează întotdeauna banii pe care i-a tipărit pentru atingerea celor mai nobile scopuri cu putinţă -- scopuri care se bucură de consimţământul nostru, al tuturor. Procedez astfel fiindcă ceea ce numim astăzi inflaţie nu este consecinţa felului cum sunt cheltuiţi banii guvernamentali, ci a căii pe care guvernul obţine aceşti bani, o consecinţă pe care majoritatea populaţiei de pretutindeni nu o consideră benefică.

De exemplu, fără a recurge la inflaţie, guvernul poate utiliza bani colectaţi din taxe pentru a face noi angajări sau pentru a spori salariile celor deja angajaţi de stat. În consecinţă, oamenii aceştia, ale căror salarii s-au mărit, au posibilitatea să cumpere mai mult. Când guvernul sporeşte salariile angajaţilor săi pe seama taxelor prelevate de la cetăţeni, contribuabilii pot cheltui mai puţin, pe când angajaţii guvernamentali pot cheltui mai mult. În ansamblu preţurile nu vor creşte.

Însă, dacă guvernul nu recurge la prelevări de taxe în acest scop, utilizând în schimb bani proaspăt tipăriţi, înseamnă că unii oameni vor dispune acum de mai mulţi bani, în vreme ce restul populaţiei continuă să dispună de aceeaşi cantitate ca şi mai înainte. Aşa că beneficiarii banilor nou tipăriţi vor intra în competiţie cu cei ale căror resurse băneşti au rămas neschimbate. Şi, dat fiind că nu există mai multe mărfuri decât înainte, deşi există bani mai mulţi pe piaţă -- şi dat fiind că există acum persoane care pot cumpăra mai mult azi decât ieri -- rezultatul va fi un spor al cererii pentru aceeaşi cantitate constantă de bunuri. Aşa că preţurile vor tinde să crească. Faptul acesta este inevitabil, indiferent de utilizarea dată banilor nou-creaţi.

Şi mai important este că tendinţa aceasta de creştere a preţurilor se va manifesta pas cu pas; nu este vorba de o creştere generală a unui aşa numit "nivel al preţurilor." "Nivelul preţurilor" este o expresie metaforică a cărei utilizare trebuie întotdeauna evitată.


Va urma!

16 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate