Inflaţia calea spre nenorocire partea 3-a


Guvernul poate socoti că inflaţia -- ca mijloc de colectare de fonduri -- este preferabilă prelevării de taxe, care este adesea impopulară şi dificilă. Nu odată, în numeroase ţări mari şi bogate, legislatorii au discutat luni de-a rândul, căutând forma optimă de prelevare a taxelor necesare acoperirii cheltuielilor sporite cerute de parlament. În cele din urmă, epuizând diferitele metode de colectare a sumelor prin impozitare, ei au conchis că cea mai bună soluţie rămâne, probabil, inflaţia.

Desigur, cuvântul "inflaţie" a fost ocolit. Politicianul aflat la putere, când optează pentru inflaţie nu spune niciodată: "Am optat pentru inflaţie." Metodele tehnice întrebuinţate pentru a provoca inflaţia sunt atât de complicate încât cetăţeanul de rând nu sesizează începutul ei.

Una dintre cele mai dramatice inflaţii din istorie a fost cea cunoscută de Reichul german, după primul război mondial. Ea nu s-a manifestat deosebit de spectaculos în timpul războiului. Inflaţia de după război este cea care a adus cu sine catastrofa. Guvernul n-a afirmat: "Ne îndreptăm către inflaţie." El s-a mulţumit să împrumute bani, pe o cale extrem de ocolită, de la banca centrală. Guvernul n-a trebuit să întrebe banca centrală de unde ia banii furnizaţi. Banca centrală pur şi simplu i-a tipărit.

Astăzi, tehnica inflaţiei este complicată de existenţa depozitelor la cerere (checkbook money). Tehnica este alta dar rezultatul acelaşi. Dintr-o trăsătură de condei guvernul crează bani discreţionari (fiat money), sporind astfel cantitatea banilor şi a creditelor. Guvernul nu are decât să dea un ordin pentru a dispune de bani proaspăt creaţi.

La început guvernului nu-i pasă că unii oameni vor fi păgubiţi sau că preţurile vor creşte. Legislatorii exultă: "Sistemul acesta este minunat!" Dar minunea suferă de o slăbiciune fundamentală: nu poate să dureze. Dacă inflaţia ar putea continua la nesfârşit, ar fi inutil să le cerem guvernanţilor să nu recurgă la ea. Dar dacă există un lucru sigur referitor la inflaţie acela este că, mai devreme sau mai târziu, ea trebuie să înceteze. Este o politică ce nu poate dura.

Pe termen lung, inflaţia trebuie să înceteze odată cu prăbuşirea monedei; se ajunge la o catastrofă de felul celei petrecute în Germania anului 1923. La 1 august 1914, valoarea dolarului era de 4 mărci şi 20 de pfenigi. Nouă ani şi trei luni mai târziu, în noiembrie 1923, dolarul era cotat la 4,2 trilioane de mărci. Cu alte cuvinte, marca nu mai valora nimic. Ea încetase de a mai avea vreo valoare.

Cu câţiva ani în urmă, un autor celebru, John Maynard Keynes, scria: "Pe termen lung, toţi suntem morţi." Trebuie să admit cu regret că avea, incontestabil, dreptate. Dar întrebarea este: Cât de scurt sau lung va fi termenul scurt? În secolul al XVIII-lea, o faimoasă doamnă, Madame de Pompadour se pare că ar fi spus: "Aprés nous le déluge" ("După noi potopul"). Madame de Pompadour a fost suficient de norocoasă ca să se stingă din viaţă în temen scurt. Însă succesoarea ei în funcţie, Madame du Barry a supravieţuit termenului scurt şi a fost decapitată pe termen lung. Pentru multă lume "termenul lung" devine rapid "termen scurt" -- cu atât mai scurt cu cât se prelungeşte mai mult inflaţia.

Cât poate să dureze termenul scurt? Cât poate banca centrală să continue inflaţia? Probabil că atâta timp cât oamenii au convingerea că guvernul, mai devreme sau mai târziu, dar cu siguranţă nu prea târziu, va înceta să tipărească bani, punând capăt astfel reducerii valorii fiecărei unităţi monetare.

Când oamenii nu mai cred lucrul acesta, când realizează că guvernul va continua la nesfârşit şi nu are nici un fel de intenţie să înceteze, atunci ei încep să înţeleagă că mâine preţurile vor fi mai mari decât azi. Atunci încep să cumpere la orice preţ, provocând asemenea creşteri dramatice ale preţurilor încât sistemul monetar se prăbuşeşte.

Revin la cazul Germaniei, pe care l-a urmărit întreaga lume. Destule cărţi descriu ce s-a întâmplat atunci. (Deşi nu sunt german, ci austriac, am privit totul din interior: în Austria, condiţiile nu erau prea diferite de cele din Germania; nu erau prea diferite nici în multe alte ţări europene.) Vreme de mai mulţi ani, germanii au crezut că nu sunt confruntaţi decât cu o inflaţie temporară, care nu va întârzia să înceteze. Aşa au crezut aproape nouă ani, până în vara lui 1923. Apoi, în cele din urmă, au început să aibă îndoieli. Cum inflaţia continua, oamenii au socotit mai înţelept să cumpere tot ce era disponibil, mai bine decât să-şi păstreze banii în buzunar. Mai mult, şi-au spus că nu e bine să dea bani cu împrumut ci, din contra, că cel mai bun lucru e să fi datornic. Aşa că inflaţia a continuat, auto-întreţinându-se.

Şi ea s-a prelungit în Germania exact până în 20 noiembrie 1923. Masele luasră banii rezultaţi din inflaţie drept bani adevăraţi, dar au sfârşit prin a constata că situaţia se schimbase. Către finele inflaţiei, în toamna lui 1923, fabricile germane plăteau muncitorilor salariul zilnic în avans, dimineaţa. Şi muncitorul se prezenta la fabrică cu soţia, căreia îi încredinţa pe loc salariul -- toate milioanele pe care le primea. Şi doamna se grăbea spre cel mai apropiat magazin, ca să cumpere ceva, indiferent ce. Ea înţelesese lucrul pe care îl ştiau, de acum, cu toţii -- că marca îşi pierde 50% din puterea de cumpărare peste noapte, de la o zi la alta. Banii se topeau în buzunarele oamenilor ca ciocolata pe o sobă fierbinte. Această ultimă fază a inflaţiei germane n-a durat mult; după câteva zile, întreg coşmarul luase sfârşit: marca îşi pierduse orice valoare şi o nouă monedă a trebuit introdusă.

Lordul Keynes, omul care a spus că pe termen lung suntem cu toţii morţi, face parte dintr-un lung şir de autori inflaţionişti din secolul XX. Cu toţii au scris împotriva etalonului aur. Atacând la rându-i etalonul aur, Keynes l-a numit "o relicvă barbară". Astăzi, cei mai mulţi consideră că e ridicol de a mai discuta posibilitatea unei întoarceri la etalonul aur. În Statele Unite, bunăoară, eşti privit mai mult sau mai puţin ca un visător dacă spui: "Mai devreme sau mai târziu Statele Unite vor fi silite să se întoarcă la etalonul aur."

Şi totuşi etalonul aur posedă o calitate incomparabilă: cantitatea de bani, în condiţiile corespunzătoare etalonului aur, este independentă de politicile guvernelor şi ale partidelor politice. Acesta este avantajul său. Este o formă de protecţie împotriva guvernelor risipitoare. În condiţiile corespunzătoare etalonului aur când guvernului i se cere să cheltuiască bani din nou, ministrul de finanţe poate răspunde: "Şi banii de unde îi iau? Spuneţi-mi mai întâi, unde găsesc eu banii pentru această nouă cheltuială."

Într-un sistem inflaţionist, nimic nu este mai simplu pentru politicieni decât să ceară imprimeriei guvernamentale să le furnizeze oricât de mulţi bani au nevoie ca să-şi realizeze proiectele. În condiţiile unui etalon aur, o politică guvernamentală sănătoasă are mult mai multe şanse. Liderii pot spune populaţiei şi politicienilor: "Nu putem face acest lucru fără să ridicăm taxele."

În regim inflaţionist însă, populaţia capătă obiceiul să privească guvernul ca pe o instituţie care dispune de mijloace nelimitate: statul şi guvernul par atotputernice. Dacă, de pildă, populaţia îşi doreşte o nouă reţea de şosele, guvernul este ţinut să o construiască. Dar de unde va lua guvernul suma de bani necesară?

S-ar putea spune că astăzi -- şi chiar mai de mult, în vremea administraţiei McKinley -- în Statele Unite, Partidul Republican s-a pronunţat pentru o politică mai mult sau mai puţin favorabilă banilor sănătoşi şi etalonului aur, pe când Partidul Democrat a favorizat inflaţia, desigur, nu inflaţia monedei-hârtie ci a monedei-argint.

Pe de altă parte, cel care prin anii 1880 a respins prin veto acordarea unei sume reduse -- circa 10.000 de dolari solicitaţi de Congres -- pentru ajutorarea unei comunităţi care suferise un dezastru, a fost preşedintele democrat Cleveland. Şi preşedintele Cleveland şi-a justificat atitudinea scriind: "Deşi este datoria cetăţenilor să asigure susţinerea guvernului, nu este datoria guvernului să asigure susţinerea cetăţenilor." Iată o frază pe care orice om politic ar trebui să o afişeze în biroul său pentru a o arăta celor ce vin să ceară bani.

Mă simt oarecum stânjenit de necesitatea de a simplifica aceste probleme. Există o sumedenie de chestiuni complexe legate de sistemul monetar şi n-aş fi scris volume întregi despre ele, dacă ar fi atât de simple pe cât încerc să le prezint aici. Dar ideea principală este aceasta: o creştere a cantităţii de bani aduce după sine scăderea puterii de cumpărare a unităţii monetare. Acesta este lucrul de care sunt nemulţumiţi oamenii ale căror afaceri private sunt afectate defavorabil. Se plâng de inflaţie cei care nu beneficiază de pe urma ei.

Dacă inflaţia este atât de rea şi oamenii înţeleg lucrul acesta, de ce a devenit ea pretutindeni aproape un mod de viaţă? De boala aceasta suferă chiar şi unele dintre cele mai bogate ţări din lume. Statele Unite sunt astăzi, cu siguranţă, cea mai bogată ţară din lume, cu cel mai ridicat nivel de trai. Dacă veţi călători prin Statele Unite veţi constata însă că se vorbeşte într-una despre inflaţie şi despre necesitatea de a-i pune capăt. Dar se vorbeşte numai, nu se acţionează.

Iată câteva fapte: după primul război mondial, Marea Britanie s-a reîntors la paritatea antebelică a lirei faţă de aur. Concret aceasta a însmnat o supraevaluare a lirei. Aşa că a sporit puterea de cumpărare a fiecărui salariu. Într-un regim de piaţă neobstrucţionată, salariul nominal, exprimat în bani, ar fi scăzut pentru a compensa acest fenomen, fără ca salariile reale ale muncitorilor să aibă ceva de suferit. Nu avem timp, aici, să discutăm cauzele acestui proces.

Dar sindicatele britanice nu erau dispuse să accepte ajustarea ratelor salariilor la noua putere de cumpărare sporită a unităţii monetare; aşa că salariile reale au crescut considerabil în urma acestei măsuri monetare. A rezultat o catastrofă dureroasă pentru Anglia, o ţară predominant industrială care trebuie să importe materii prime, bunuri semifinite şi mărfuri alimentare vitale, şi să exporte produse manufacturate pentru a plăti ceea ce importă. Odată cu ridicarea valorii internaţionale a lirei, preţul bunurilor britanice a crescut pe pieţele străine, iar vânzările şi exporturile s-au redus. De fapt, practicând aceste preţuri, Marea Britanie s-a auto-eliminat de pe piaţa mondială.

Cu sindicatele nu se putea discuta. Cunoaşteţi puterea de care dispune astăzi un sindicat. El are dreptul, de fapt privilegiul, să recurgă la violenţă. Aşa că o hotărâre sindicală nu este, să zicem, mai puţin importantă decât un decret guvernamental. Un decret guvernamental este un ordin a cărui executare este supravegheată de aparatul însărcinat cu această misiune în numele puterii de stat: poliţia. Cel ce nu respectă un decret guvernamental are de a face cu poliţia.

Din nefericire, există astăzi, aproape pretutindeni, o a doua putere în măsură să utilizeze forţa: sindicatele. Sindicatele determină salariile, a căror respectare o supraveghează apoi recurgând la greve, cu un rezultat similar celui produs de guvern atunci când decretează o rată minimă a salariilor. Nu mă voi opri acum la problema sindicatelor; mă voi ocupa de ea mai târziu. Am ţinut doar să menţionez că politica sindicală este de a forţa ratele salariale deasupra nivelului la care s-ar stabili pe o piaţă neobstrucţionată. Rezultatul este că o parte considerabilă a forţei potenţiale de muncă nu va mai putea fi utilizată decât de către persoane sau industrii dispuse să suporte pierderi. Şi, dat fiind că întreprinderile nu pot suporta pierderi la nesfârşit, ele vor fi constrânse să îşi închidă porţile şi lucrătorii vor deveni şomeri. Stabilirea ratelor salariale deasupra nivelului pe care l-ar atinge pe o piaţă neobstrucţionată implică, de fiecare dată, neutilizarea unei părţi considerabile din forţa de muncă potenţială.

În Marea Britanie, rezultatul impunerii de către sindicate a unor rate salariale ridicate a fost cronicizarea şomajului, prelungit ani de-a rândul. Milioane de muncitori au rămas fără slujbe şi cifrele de producţie au scăzut. Experţii înşişi erau contrariaţi. În această situaţie, guvernul britanic a recurs la o măsură de urgenţă, pe care o considera indispensabilă: a devaluat moneda.

Urmarea a fost că puterea de cumpărare a salariilor, la care sindicatele ţineau atât de mult, s-a modificat. Salariile reale, aşadar echivalentul în bunuri al salariilor, s-au redus. Muncitorul nu mai putea cumpăra acum la fel de mult ca înainte, chiar dacă ratele nominale ale salariilor rămăseseră neschimbate. S-a crezut că în felul acesta ratele reale ale salariilor vor putea fi readuse la nivelul corespunzător pieţei libere, făcând şomajul să dispară.

Aceeaşi măsură -- devaluarea -- a fost adoptată de numeroase alte ţări, printre care Franţa, Olanda şi Belgia. O ţară a recurs chiar de două ori la această măsură într-un an şi jumătate. Este vorba de Cehoslovacia. Era, am putea spune, o metodă camuflată de a înşela puterea sindicatelor. Dar succesul nu a fost cu adevărat pe măsura aşteptărilor.

După câţiva ani, oamenii, muncitorii, chiar şi sindicatele, au început să înţeleagă ce se petrece. Au început să înţeleagă că devalorizarea monedei adusese după sine reducerea salariilor reale. Sindicatele aveau puterea necesară pentru a se opune. În numeroase ţări ele au inserat o clauză suplimentară în contractele salariale care stipula că salariile trebuie să crească automat, odată cu preţurile. Aceasta s-a numit indexare. Sindicatele deveniseră conştiente de importanţa indexării. Aşa că metoda sus-menţionată de reducere a şomajului -- adoptată de Marea Britanie în 1931 şi preluată ulterior de majoritatea guvernelor mai importante -- această metodă de "vindecare a şomajului" este astăzi neputincioasă.

Din nefericire, în 1936, în a sa carte The General Theory of Employement, Interest, and Money, lordul Keynes a ridicat această metodă -- aceste măsuri de urgenţă încercate în 1929-1933 -- la rang de principiu, de orientare fundamentală a politicilor economice. Şi a justificat metoda spunând că, într-adevăr "şomajul este rău. Dacă doriţi ca şomajul să dispară trebuie să recurgeţi la inflaţia monedei."

El înţelegea foarte bine că ratele salariilor pot fi prea ridicate în raport cu piaţa, adică prea ridicate pentru a justifica decizia patronilor de a-şi spori numărul angajaţilor în mod profitabil, aşadar prea ridicate din punctul de vedere al întregii populaţii salariate, fiindcă ratele salariilor impuse de sindicate, depăşind nivelul pieţei, împiedicau pe unii din cei dornici să câştige un salariu să obţină slujbe.

Keynes afirma, într-adevăr: "Şomajul în masă, prelungit an după an, constituie cu siguranţă o situaţie extrem de neplăcută." Dar în loc de a sugera că ratele salariilor pot şi trebuie ajustate la condiţiile pieţei, el pretindea că: "dacă se devalorizează moneda şi muncitorii nu sunt suficient de inteligenţi ca să priceapă lucrul acesta, ei nu se vor opune unei scăderi a salariilor reale, atâta vreme cât ratele salariilor nominale rămân neschimbate." Cu alte cuvinte, lordul Keynes pretindea că, dacă omul primeşte aceeaşi cantitate de lire sterline astăzi ca şi înaintea devalorizării monedei, el nu va realiza că, de fapt, acum primeşte mai puţin.

Pentru a spune lucrurilor pe nume, Keynes propunea înşelarea muncitorilor. Într-adevăr, în loc să declare fără ocolişuri că ratele salariilor trebuie ajustate la condiţiile pieţei -- fiindcă, altminteri, parte din forţa de muncă va rămâne inevitabil neutilizată -- el spunea: "Utilizarea deplină a forţei de muncă poate fi atinsă numai practicând inflaţia. Să-i înşelăm pe muncitori." Cel mai interesant rămâne, însă, faptul că la vremea publicării teoriei sale generale (General Theory), înşelăciunea devenise deja imposibilă, deoarece oamenii deveniseră deja conştienţi de importanţa indexării. Însă dezideratul utilizării depline a forţei de muncă a rămas.

Ce înseamnă, oare, "utilizarea deplină a forţei de muncă?" Ea ţine de o piaţă neobstrucţionată a mâinii de lucru, aşadar, o piaţă nemanipulată de sindicate sau de guvern. Pe o asemenea piaţă, ratele salariilor pentru fiecare tip de muncă prestată tind spre nivelul la care oricine îşi doreşte o slujbă o poate obţine şi orice patron poate angaja toţi muncitorii de care are nevoie. La o creştere a cererii de mână de lucru, rata salariilor va tinde să crească, iar atunci când este nevoie de muncitori mai puţini, rata salariilor va tinde să scadă.

Singura metodă de atingere a "deplinei utilizări a forţei de muncă" este menţinerea unei pieţe neobstrucţionate a mâinii de lucru. Această propoziţie este deopotrivă adevărată pentru orice fel de prestaţie în muncă şi pentru orice alt fel de marfă. Ce face un om de afaceri care doreşte să-şi vândă marfa la un preţ unitar de 5 dolari? Când nu reuşeşte să vândă la preţul cerut, expresia întrebuinţată în jargonul afaceriştilor americani este: "the inventory does not move" ("stocul nu se mişcă"). Dar trebuie să se mişte. Omul de afaceri nu poate păstra marfa, fiindcă trebuie să cumpere ceva nou; moda se schimbă. Aşa că va reduce preţul. Dacă nu îşi poate vinde marfa cu 5 dolari, va trebui să o vândă cu 4. Dacă n-o poate vinde cu 4, va trebui să o vândă cu 3. Dacă nu vrea să dea faliment, nu are de ales. Este posibil să suporte pierderi, însă pierderile acestea se datorează faptului că a anticipat greşit capacitatea pieţei de a absorbi produsul său.

La fel stau lucrurile cu mii şi mii de tineri care vin zilnic la oraş, din mediile rurale, cu intenţia de a câştiga bani. Lucrul acesta se petrece în toate ţările industrializate. În Statele Unite, ei vin la oraş în ideea că vor câştiga, să zicem, 100 de dolari pe săptămână. Lucrul se poate dovedi imposibil. Şi, dacă cineva nu poate obţine o slujbă plătită cu 100 de dolari pe săptămână, va trebui să se mulţumească cu numai 98 de dolari pe săptămână, sau chiar mai puţin. Dar dacă cineva s-ar încăpăţâna să pretindă -- aşa cum procedează sindicatele -- "o sută de dolari pe săptămână sau nimic," atunci s-ar putea să fie silit să rămână şomer. (Pe mulţi nu-i deranjează situaţia de şomer fiindcă guvernul acordă şomerilor beneficii -- pe seama angajaţilor care plătesc taxe speciale în acest scop -- uneori aproape la fel de ridicate ca şi salariile pe care le-ar primi în caz că s-ar angaja.)

Fiindcă există un grup de oameni care cred că utilizarea deplină a forţei de muncă este de neatins în absenţa inflaţiei, inflaţia este acceptată în Statele Unite. Şi oamenii îşi pun problema: "Oare este preferabilă o monedă sănătoasă însoţită de şomaj, sau inflaţia însoţită de utilizarea deplină a forţei de muncă?" Felul acesta de a pune problema este fundamental viciat.

O punere corectă a problemei începe cu întrebarea: Cum poate fi îmbunătăţită situaţia muncitorilor şi a celorlalte grupuri ale populaţiei? Răspunsul este: garantând o piaţă neobstrucţionată a mâinii de lucru şi realizând astfel dezideratul de utilizare deplină a forţei de muncă. Dilema este următoarea: Vor fi ratele salariilor determinate de piaţă sau vor fi ele determinate de presiunile şi violenţele sindicale? Dilema nu este dacă să alegem inflaţia sau şomajul.

Această falsă alternativă o veţi întâlni în Anglia, în ţările industrializate europene, şi chiar în Statele Unite. Şi unii vor spune: "Priviţi, chiar şi Statele Unite practică inflaţia. De ce n-am proceda şi noi la fel?"

Tuturor acestor persoane ar trebui să li se răspundă, înainte de orice: "Unul dintre privilegiile omului bogat este că îşi poate permite să se comporte nechibzuit mult mai mult timp decât omul sărac." Şi aceasta este situaţia Statelor Unite. Politica lor financiară este deosebit de greşită şi continuă să se înrăutăţească. Poate că Statele Unite îşi pot permite să se comporte nechibzuit ceva mai mult timp decât alte ţări.

Lucrul cel mai important care trebuie reţinut este că inflaţia nu cade din ceruri, ea nu este o calamitate naturală sau o boală care se răspândeşte ca ciuma. Inflaţia este o măsură politică -- o măsură politică deliberată, iniţiată de persoane ce recurg la inflaţie deoarece consideră că este o alternativă mai puţin rea decât şomajul. Însă adevărul este că, pe termen nu prea lung, inflaţia nu vindecă şomajul.

Inflaţia este o măsură politică. Şi o măsură politică se poate schimba. Aşa că nu există nici un motiv să ne înclinăm în faţa inflaţiei. Dacă inflaţia este privită ca un rău, atunci va trebui să i se pună capăt. Va trebui să se echilibreze bugetul guvernului. Desigur, este necesar ca opinia publică să sprijine aceste măsuri; şi este necesar ca intelectualii să-i ajute pe ceilalţi să le înţeleagă. Dacă există suportul opiniei publice, atunci este cu siguranţă posibil ca reprezentanţii aleşi ai poporului să abandoneze politicile inflaţioniste.

Nu trebuie să uităm că pe termen lung este probabil, ba chiar sigur, că vom fi cu toţii morţi. Dar pe termen scurt, cât durează viaţa, s-ar cuveni să ne gospodărim treburile pământeşti în modul cel mai chibzuit cu putinţă. Şi una dintre măsurile necesare în acest scop este abandonarea politicilor inflaţioniste.

© Institutul Ludwig von Mises - România

https://mises.ro/159/iv-inflaia

8 afișări0 comentarii