top of page

Gândirea abstractă și „supremația omului alb”



Gândirea abstractă, și nicidecum vreo tendință dominatoare, este motorul care a dus la „supremația omului alb”. Gândirea abstractă este un pandant al civilizației grecești; apariția și dezvoltarea ei sunt bine documentate. Ştiința și tehnologia contemporană sunt produsele sale.


Aristotel

Zorii civilizației, afirmă Aristotel, au dus la apariția meșteșugurilor, care au urmărit satisfacerea necesităților primare ale omului. De-abia mai târziu, și anume acolo unde „viața a devenit lipsită de griji”, au apărut științele. Pentru orizontul geografic al grecilor, primul beneficiar ai unui asemenea confort era casta preoțească egipteană. În Mesopotamia lucrurile stăteau asemănător, însă regiunea era mai puțin familiară grecilor.


Izvoarele antice dau informații concordante despre inițierea în Egipt – și, în mai mică măsură, în Mesopotamia, Fenicia și Siria – a părinților fondatori ai înțelepciunii și legiuirii grecești, cei mai proeminenți fiind Thales, Solon și Pythagora . Aceștia au petrecut ani îndelungați, uneori decenii, la școala Orientului. Indiferent dacă detaliile diferitelor descrieri ale acestor ucenicii corespund sau nu integral adevărului istoric, este cert că ele reflectă plenar accepția grecilor asupra începutului civilizației și culturii lor.


Grecii au știut să învețe, să preia și să analizeze critic cunoștințele, legile și practicile religioase ale civilizațiilor limitrofe (personajul emblematic al acestor isprăvi culturale fiind Pythagora ); să investigheze lumea din jur (personajul mitic emblematic fiind Ulysse , iar cel real – Herodot ); să dezvolte și să aducă la excelență tot ce au preluat (domeniul emblematic fiind geometria).


Diferența de dinamism între orientali și greci, în abordarea științelor, nu poate fi discutată neglijând diferențele geografice și climatice dintre ținuturile lor. Egiptul și Mesopotamia sunt – pentru a extinde o vorbă a lui Herodot – daruri ale fluviilor, făcute unor zone deșertice; civilizațiile respective sunt, într-o anumită măsură, prizoniere ale deșerturilor.



Între Babilon – sau estul deltei Nilului – și Fenicia, cea mai activă interfață dintre Orientul Apropiat și lumea mediteraneeană, sunt circa 800 km de deșert. Cele două civilizații s-au dezvoltat, preponderent, în zone climatice cvasi-deșertice.

o exemplificare a concepției “Paideuma” a lui Leo Frobenius (notele mele)

Lumea greacă s-a dezvoltat într-un ambient cu totul diferit, în mare parte marin și insular. Soarele, vântul, marea și insula, atât de intim legate de arhipelagul elen, trimit imediat la cele patru elemente – focul, aerul, apa și pământul – ceea ce stimulează o percepere echilibrată a diversității naturii, și totodată comunicarea. Din orice insulă a Greciei se vede cel puțin încă una, iar marea și vântul – navigația – leagă un pământ de altul.