Elitismul vs Democraţia



preluare din Allan Bloom - Criza spiritului American

testele în albastru si în stil Italic sunt ale mele


Aspiraţia de a fi numărul unu și de a deveni celebru este naturală în om și, antrenată cum se cuvine, reprezintă una din marile forțe ale sufletului. Democrația în sine se opune unui asemenea elan și-i împiedică înfăptuirea. Aceasta era o problemă pentru toate democrațiile antice. Coriolan reprezintă un exemplu extrem al omului care refuză să-și întemeieze dreptul de a conduce pe orice amestec al consimţământului poporului, în acest caz un popor gata să accepte dreptul său de a conduce. Dar nu este un om care nu inspiră deloc admirație. Forța sufletului său este un rezultat al părții din el care-l face mândru şi ambițios, care caută autonomia în raport cu opiniile sau voinţele altora.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Coriolan_(tragedie)



A nu se uita că democraţia este dominaţia medicrităţii, deci a medicocrilor. Dacă ar dominaţia elitiştilor nu s-ar numi democraţie ci meritocraţie. Este si cauza pentru care Socrate nu era de acord cu democraţia

https://www.socraticflight.com/post/democraţia-reprezintă-dominaţia-majorităţii-şi-ca-urmare-a-mediocraţiei

Problema este dacă avem altă alternativă?


Problema ambiției în democrație este mult agravată de democrația modernă. Democrațiile antice erau realmente puternice, dar nu i-au convins pe cei mândri și ambițioși că domnia majorității este justă. Încrederea interioară nu era slăbită de sentimentul că stăpânul are dreptatea de partea fiindcă nu exista o religie sau o filozofie a egalității. Tânărul talentat putea spera, şi uneori acționa, fără a încerca un sentiment de culpabilitate, să obțină locul întâi. Acest lucru a fost parțial schimbat, dar numai parțial, de creştinism. El afirma egalitatea în fața lui Dumnezeu şi condamna mândria, dar a lăsat inegalitățile la locul lor în această lume.


Aici să nu uităm rolul moralizator al creştinismului. El acţiona pe teren moral şi stimula elitismul pe calea virtuţii şi nu al lipsei virtuţilor. Afirmănd egalitatea în faţa lui Dumnezeu nu te oprea să excelezi în cele bune. În fapt morala creştină te îndrumă nu te forţează ceea ce faci bine sau rău este alegerea ta şi te învaţă că răspunzi şi eşti răsplătit în funcţie de aceste alegeri. Dumnezeu nu te pedepseşte şi nu te răsplăteşte te pedepseşti şi te răsplăteşti singur, alegerea este a ta. Pentru cei ce nu cred că există Dumnezeu morala creştină ne spune că trebuie să trăiască cel puţin ca şi cum ar exista un Dumnezeu.

21 octombrie 2020 – Vatican News. ”Rugăciunea psalmilor să ne ajute să nu cădem în ispita nelegiuirii, adică de a trăi și, poate, chiar de a ne ruga ca și cum Dumnezeu nu ar exista și ca și cum săracii nu ar exista”: este îndemnul papei Francisc de la finalul catehezei despre rugăciunea psalmilor prezentată la audiența generală de miercuri, 21 octombrie a.c., în aula Paul al VI-lea din Cetatea Vaticanului.

Mai importantă a fost munca filozofiei moderne, care a stabilit o învățătură raţională, făcând din egalitatea politică singurul sistem just al societății. Nu mai există vreun temei intelectual pentru orice alt regim decât democrația. Sufletul nu poate găsi încurajare pentru năzuința sa nicăieri. Mai mult, gânditorii moderni au dezvoltat o schemă a lucrurilor în care ambiția individuală avea şanse mici de succes. Conturul acestei scheme este prezentat în Federalist X.


Federalistul nr. 10 este un eseu scris de James Madison ca al zecelea din The Federalist Papers , o serie de eseuri inițiate de Alexander Hamilton care susține ratificarea Constituției Statelor Unite . Publicat la 22 noiembrie 1787 sub denumirea de „Publius”, federalistul nr. 10 este printre cele mai apreciate dintre toate scrierile politice americane. [1]

Nr. 10 se referă la modul de reconciliere a cetățenilor cu interese contrare drepturilor altora sau contrare intereselor comunității în ansamblu. Madison a văzut fracțiunile ca fiind inevitabile datorită naturii omului - adică, atâta timp cât oamenii au opinii diferite, au cantități diferite de bogăție și posedă o cantitate diferită de proprietate, vor continua să formeze alianțe cu oameni care sunt cele mai asemănătoare uneori vor lucra împotriva interesului public și vor încălca drepturile altora. El se întreabă astfel cum să se ferească de acele pericole. [ este necesară citarea ]

Federalistul nr. 10 continuă o temă începută în Federalistul nr. 9 și este intitulat „ Utilitatea Uniunii ca măsură de protecție împotriva fracțiunilor și insurecțiilor interne ”.

Întreaga serie este citată de savanți și juriști ca interpretare și explicare autoritară a sensului Constituției. Istorici precum Charles A. Beard susțin că nr. 10 arată o respingere explicită de către părinții fondatori a principiilor democrației directe și a fracționamentului și susțin că Madison sugerează că o republică reprezentativă este mai eficientă împotriva partidismului și a fracțiunii. [1] [2]

Madison a văzut Constituția ca formând o „combinație fericită” a unei republici și a unei democrații, „interesele mari și agregate fiind referite la legislativele naționale, locale și particulare la stat” rezultând într-o structură guvernamentală descentralizată. În opinia sa, acest lucru ar face „mai dificil pentru candidații nevrednici practicarea artelor vicioase prin care alegerile sunt desfășurate prea des”

https://en.wikipedia.org/wiki/Federalist_No._10


Simpla dimensiune a acestei ţări, precum şi organizarea şi stabilitatea ei au un efect descurajant asupra potențialului conducător. Şi mai importante au fost eforturile filozofilor moderni de a smulge din suflet mândria şi ambiția puternică.



La început, psihologia lui Hobbes trata ceea ce numea el îngâmfare ca pe o condiție patologică bazată pe ignorarea vulnerabilității omului, pe încrederea în sine nejustificată. Această condiție Poate fi vindecată în opinia lui, de doze generoase de teamă. E suficient să auzi ce se spune astăzi despre competiția dintre educatori și din presă, și să-i citești pe Rousseau și Freud exprimându-se pe teme înrudite, ca să recunoști ce mare parte a modernității e devotată descurajării acestei dispoziții. Elitismul este epitetul atotcuprinzător care exprimă dezaprobarea noastră față de cei mândri și dorinţa de a fi cei dintâi.


Dar nivelarea acestei dorinţe este din păcate o acţinue de stânga cu efecte nocive asupra dezvoltării umane şi a societăţii. E ceva similar cu actiunea feminismului de emasculare a bărbaţilor pentru a nu-i mai face agresivi în loc să canalizeze spre bine acestă agresivitate.

https://www.socraticflight.com/forum/somnul-ratiunii/facetii-pe-barbati-sa-fie-barbati-din-nou

Aici se este eroarea de bază a societăţii şi mai ales a celei progresiste. Doresc să înlocuiască rolul milenar al bisericii în gestiunea moralei prin legi. Ca şi cum o lege are puterea de a te face să iubeşti, să te ierţi sau să nu mai fi impotent.


Dar, nesprijinită și stigmatizată, această parte a sufletului continuă să trăiască, sălăşuind clandestin, neprimind vreo educație sublimantă. Ca în cazul tuturor impulsurilor reprimate, are efectele sale zilnice asupra personalității și izbucneşte ocazional sub diverse aparențe înşelătoare şi forme monstruoase.

(vezi ce am menţionat mai sus). Monstruozităţile produse de Stalin, Mao, Pol Pot, Hitler Ceauşescu, etc. au fost făcute sub pierderea busolei creştine- ei devenind duşmani ai religiei. Fiecare a încercat să înlocuiască dragostea şi iubirea cu „altceva”. Au dorit să existe doar un omul nou, fără rădăcini- Arianul, Comunistul. Rezultatul a fost o monstruozitate Frankenstainiană care în final si-a ucis creatorul.



O bună parte a istoriei moderne poate fi explicată prin căutarea a ceea ce Platon a numit elanul pentru expresia legitimă a sinelui. Desigur, compasiunea și ideea avangardei erau esențialmente nişte pretexte democratice pentru autoafirmarea elitistă. Rousseau, primul care a făcut din compasiune fundamentul sentimentului democratic, era pe deplin conştient că sentimentul de superioritate al celui care suferă este o componentă a experienţei umane a compasiunii. El încerca de fapt să canalizeze impulsul inegalitar spre canale egalitare.



Rousseau în finalul vieţii a prezentat tulburări psihice (https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Jacques_Rousseau ) Gândirea lui Rosseau cu genialitatea lui a fost preluate de Revoluţia franceză – care s-a transformat în altă monstruozitate comform principiului Frankestenian ( cel puţin 40 000 de crime- incusiv proprii autori, teroare, şi. dezvoltarea ideologiilor moderne și conceptul de război total) https://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_francez%C4%83


(Îmi aduce aminte de Marx care şi el era un suferind psihic)


Marx&HS
.pdf
Download PDF • 54KB

Foarte mulţi confundă biserica şi preoţii cu credinţa şi morala, uită că aceaşta este nu compusă din sfinţi ci din oameni cu erorile şi derapajele lor. E similar pe domeniul laic cu dorinţa desfiinţa toate maşinile doar pentru că provoacă accidente.


În mod similar, avangardismul (folosit de obicei în raport cu arta) și avangarda (folosită de obicei în raport cu politica) sunt nişte moduri democratice de a te distinge, de a fi în frunte, de a conduce, fără a nega principiul democratic. Membrii avangardei au doar un mic avantaj efemer. Ştiu acum ce-o să ştie curând toată lumea. Această postură conciliază instinctul cu principiul. Iar cel adoptat de studenți se temea de asimilarea cu omul democratic.

https://en.wikipedia.org/wiki/Counterculture_of_the_1960s


Iată-i în cele câteva universități de elită, rapid democratizate. Şi viitorul lor politic era sumbru, educația primită dezavantajându-i în competiția pentru posturi de conducere, oferindu-le doar perspectiva de a trebui să-şi croiască drum, după exemplul jalnic al unor persoane demne de dispreț precum Lyndon Johnson și Richard Nixon. Dar aceste universități erau respectate, apreciate de presa democratică și constituiau alma mater a unei părți însemnate din elita puternică.

Aceste mici locuri puteau fi ușor cucerite, ca o cetate. Folosindu-le ca pe o scenă, studenții au ajuns instantaneu celebri. Tinerii studenţi negri pe care-i ştiam la Cornell au apărut pe coperțile revistelor de ştiri naționale. Cât de irezistibilă era o scurtătură elitistă către influența politică!



În lumea obişnuită, din afara universităților, asemenea tineri n-ar fi avut nici o șansă să capteze atenția. Și-au luat drept model pe Mao, Castro și Che Guevara, promotori ai egalității, dacă vreți, dar care cu siguranță nu erau egalii nimănui. Și ei doreau să fie liderii unei revoluții a compasiunii. Marile obiecte ale disprețului și furiei lor erau membrii clasei de mijloc americane, doctori și avocați, lucrători în birouri și fabrici, fermieri – toți parveniții aceia care alcătuiau majoritatea americană și care nu aveau nevoie sau nu doreau nici compasiunea, nici conducerea studenților. Îndrăzneau să se considere egalii studenților și se opuneau tentativei de a li se ridica în vreun fel conștiința de către aceştia.

Este foarte greu să te faci remarcat în America, și în acest scop studenții au substituit compasiunea ostentativă consumului ostentativ al părinților lor. S-au specializat în a fi avocații tuturor celor din America și din Lumea a Treia care nu le amenințau sentimentul de superioritate și care, își imaginau ei, aveau să le accepte conducerea. Nici unul din inegalabilii fiori ai vanității egalitare nu le era străin.

Poți aprecia și chiar simpatiza cu înclinaţiile frustrate, dorința de glorie inavuabilă, nevoia de recunoaștere a excelenței pe care le puteai întâlni în politica din campusuri în anii '60.

Dar ipocrizia tuturor acestora și ignorarea lucrurilor pe care un om trebuie să le ştie și să le rişte pentru a fi politician făceau spectacolul mai degrabă respingător decât emoţionant. Impulsurile tiranice erau deghizate în compasiune democratică, iar dorința de a te distinge, în dragoste de egalitate.
Autocunoașterea lipsea cu desăvârșire, iar victoria lor era atât de ușoară!
Elita ar trebui să fie cu adevărat elită, dar acești elitiști primeau distincția după care tânjeau fără s-o fi câștigat. Universitatea oferea un soi de elitism prin discriminare pozitivă. Multă vreme a existat în universități o conspirație care a negat că în societatea democratică ar fi vreo problemă pentru individul superior, îndeosebi pentru cel cu darul și pasiunea de a conduce. Deodată, se trezeau confruntați cu potențiali conducători care-i acuzau de complicitate la crima de a conduce.

Asta și meritau!

21 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate