Scris de Jesús Huerta de Soto, profesor de economie la Universitatea Rey Juan Carlos, Madrid.
Apariția unei maladii noi, foarte contagioase, care se răspândește în toată lumea și are o rată ridicată a mortalității, constituie, fără îndoială, un scenariu catastrofal, capabil de a produce un număr de consecințe economice serioase pe termen scurt, mediu și chiar lung. Printre acestea se numără costul în termeni de vieți omenești, mulți dintre cei afectați fiind încă implicați activ în producție și creativi.
Să ne amintim, de pildă, că așa numita „gripă spaniolă” a omorât între 40 și 50 de milioane de oameni la nivel mondial începând cu anul 1918 (de peste trei ori mai multe decese decât în Primul Război Mondial, incluzând atât combatanții cât și civilii). Această pandemie de gripă a atacat cu precădere bărbații și femeile relativ tineri și în putere; adică, indivizi în plină putere de muncă.
În contrast, actuala pandemie Covid-19 cauzată de virusul SARS-CoV-2 provoacă simptome relativ ușoare în rândul a 85% dintre cei infectați, cu toate că îi afectează puternic pe restul de 15%. Necesită chiar spitalizare pentru o treime dintre aceștia și duce la decesul a aproape una din cinci dintre persoanele spitalizate ca urmare a unei forme severe a bolii, majoritatea dintre acestea fiind cei în vârstă, pensionarii și cei care suferă de afecțiuni preexistente.
Astfel, actuala pandemie nu are un impact major asupra ofertei de muncă și talentului uman de pe piața muncii, din moment ce creșterea deceselor în rândul oamenilor aflați la vârsta de lucru este relativ mic. Așa cum am menționat deja, această situație diferă în mod semnificativ de cea cauzată de „gripa spaniolă”, în urma căreia se estimează că oferta agregată de muncă la nivel mondial a scăzut cu 2%. Această cifră ia în considerare atât decesele survenite ca urmare a bolii cât și a Primului Război Mondial (40 sau 50 de milioane de victime ale bolii și peste 15 milioane datorate războiului). Această lipsă relativă a forței de muncă a ridicat salariile reale în timpul anilor ’20 (engl. the roaring twenties), când restructurarea economiei mondiale a fost finalizată.
S-a produs trecerea de la o economie de război la una de pace, iar întregul proces a fost acompaniat de expansiunea creditului pe care nu o putem analiza în detaliu aici, dar care, în orice caz, a creat premisele Marii Depresiuni care a urmat crizei financiare severe din 1929.
De-a lungul cursului istoriei, diferite pandemii au avut de fapt un impact mult mai puternic asupra pieței muncii. De pildă, se estimează că ciuma bubonică, cea care a devastat Europa începând cu 1348, a redus populația totală cu cel puțin o treime. Lipsa acută, neanticipată de forță de muncă a condus la o creștere semnificativă a salariilor reale, care s-a manifestat în deceniile următoare.
Este exasperant că monetariștii și, cu precădere, keynesiștii susțin cu obstinație presupusele efecte „benefice” ale războaielor și pandemiilor (pentru toată lumea mai puțin pentru milioanele care sunt omorâte sau sărăcite de acestea, îmi imaginez).
Se susține că aceste tragedii permit economiilor să depășească starea letargică în care se află și să pornească pe calea „prosperității” înfloritoare. În același timp, astfel de calamități furnizează justificarea politicilor economice care presupun un intens intervenționism monetar și fiscal. Cu obișnuita sa capacitate de a lămuri lucrurile, Mises se referă la aceste teorii economice și politici ca „distructivism economic” pur, din moment ce servesc numai creșterii ofertei de bani pe cap de locuitor și, în special, a cheltuielilor guvernamentale.[3]
mai multe in următorul link...
[3]Vezi, de exemplu, comentariile lui Carlo Maria Cipolla despre efectele ciumei din secolul al XIV-lea din lucrarea The Monetary Policy of Fourteenth-Century Florence (Berkeley: University of California Press, 1982) și critica mea făcută celor afirmate de acesta din Moneda, creditul bancar și ciclurile economice, ed. 2 (Iași, Universitatea Alexandru Ioan Cuza și Institutul Mises România, 2011), pag. 71-72 și în special nota 56. Totuși, paranoia distructivistă atinge paroxismul în scrierile lui Paul Krugman, care în articolul său din 2011 „Oh! What A Lovely War!” chiar menționează că „Al Doilea Război Mondial este un măreț experiment natural referitor la efectele unei creșteri semnificative a cheltuielilor guvernamentale, și ca urmare a servit mereu ca un important exemplu pozitiv (!) pentru aceia dintre noi care preferă o abordare proactivă în contextul unei economii aflate în depresiune.” Citat de J.R. Rallo în prefața sa la cartea lui Murray N. Rothbard La gran depresión (Madrid, Unión Editorial, 2013), pag. XXVI-XXVII. Pentru textul original în engleză vezi America’s Great Depression, op. cit. [n.ed.:Krugman a afirmat de asemenea că un război al extratereștrilor contra omenirii ar putea declanșa efecte benefice pentru economia mondială:] https://business.time.com/2011/08/16/paul-krugman-an-alien-invasion-could-fix-the-economy/ ↑
コメント