top of page

Dincolo de teamă



"Texte vechi la timpuri noi" - pentru a observa dacă s-a schimbat şi altceva decât scoarţa copacilor şi a noastră! De vreme ce, tot am impresia - ori de câte ori introduc un text pe internet - că sunt ca Iona în pântecele chitului, măcar să-mi fie virtuala evadare, spre voi prieteni...!


Când zidul Berlinului s-a prăbuşit speranţa unei reale fraternizări între Est şi Vest a fost copleşitoare. Îmbrăţişarea, scurtă şi sinceră, a determinat curând o expectativă jenantă. În izolare, fiecare visase altfel. Când două ape se întâlnesc, ele se prind în vârtejul dansului până la contopire. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu oamenii. Ei se înstrăinează prin judicioase analize critice. Şi în astfel de cazuri nu critica este vinovată. Captivi în noi înşine prin convingerile dobândite nu ne recunoaştem decât la nivelul utilităţii. Şi ce calităţi are necesitatea ce ne determină pragmatismul ?


În timpul dictaturii comuniste, o carte bună însemna cel puţin o fărâmă de rai. Retras între paginile ei aveai impresia că turnul de fildeş era idealul oricărei supravieţuiri. Nu conştientizai câtă laşitate şi câte resentimente te îndemnau spre o astfel de retragere. La antipod, patrona activismul celui aflat sub aripa ideologiei. Mereu încântat să guste certitudinea liniilor de forţă ale mentalităţii oficiale; mereu încântat să descopere că alţii sunt pasibili de trădare. Niciodată dispus să recunoască adevărul aflat dincolo de scenariul autocriticii; niciodată dispus să simtă mumificarea omului din sine. Între extreme, mult prea puţinii iubitori de responsabilitate decişi să-şi trăiască normalitatea caracterului între limitele impuse de lege. Dar ce fel de lege este aceea adaptată la vorba cu dublu înţeles a românului ? Într-un sistem în care toate sunt partinice, legile pot fi altfel ? De aceea noi cei din lagărul comunist obişnuiţi să ocolim sau să trişăm barierele legale - ce oricum motivau doar aparenţele - ne-am trezit după 1989 surprinşi neplăcut de afirmaţia occidentală: În democraţie, singura dictatură admisă este dictatura legii! Cum adică, abia ajunşi sub strălucitorul stindard al libertăţii, suntem meniţi a constata că DEX-ul ne minte traducând : “În liberate = după bunul plac, nestânjenit…” ?


Şi iată-ne evitând cu inventivitate şi plăcere dictatura legală a tinerei democraţii, prin ceea ce învăţasem de voie sau nevoie timp de aproape cincizeci de ani. Rigiditatea îndreptăţită a occidentalilor, ce şi-au cucerit bunăvoinţa şi moralitatea experimentând toate aberaţiile individualismului, s-a văzut pe dată obligată să-şi conserve echilibrul valorilor. Luaţi prin surprindere de potenţialul neconsumat al fanteziilor noastre dezlănţuite, au pendulat când speriaţi când fascinaţi de ingeniozităţile descoperite.


Scena publică a dovedit adesea că proverbiala lor seriozitate a cedat mult prea uşor la măgulirile şi senzualismul nostru. În schimb, noi nu ne-am molipsit de talentul lor organizatoric, de solidaritatea lor realistă şi nelacrimogenă, de onestitatea lor raţională cernută prin sita rece a singurătăţii. Noi, mult prea încinşi de îmbulzeala discreţionară la care am fost supuşi, ei mult prea dornici să-şi încălzească şi să-şi evidenţieze superioritatea în faţa exaltărilor noastre complexate. Cert este că trăim într-o lume în care relaţiile dintre oameni sunt stabilite pe baza preceptului: “Este adevărat doar ceea ce îmi este folositor!”

Inteligenţa puterii şi puterea inteligenţei într-o simbioză seducătoare, au identificat responsabilitatea libertăţii cu oportunitatea. Şi iată-ne dumnezei într-o lume în care Dumnezeu însuşi nu mai este admis decât dacă devine util! Imaginea forţei şi forţa imaginii par giranţii nedezminţiţi ai realităţii. Dar ce cultură şi civilizaţie sunt acelea în care omul însuşi a devenit marfă sub steagul libertăţii? Ce cultură şi civilizaţie sunt acelea în care realitatea spiritului a devenit virtuală iar moralitatea surogat sau coerciţie administrativă? Alienarea condiţiei umane are certitudine. Reperele n-au venit niciodată din substanţa haosului. Ele există cu adevărat dar nu pot fi subordonate maladiei consumului. O Europă ce-şi datorează istoria şi libertatea creştinismului şi din care esenţa acestuia este exilată este o Europă fără “Eu”.


O Europă ce-şi acceptă liberul arbitru doar atâta timp cât acesta creditează nestânjenit egoismul. Ce paradox! Oamenii au impresia că pot rămâne oameni în absenţa demnităţii, moralităţii şi iubirii. Culmea este că temeinicia cuvintelor noastre a devenit simplu slogan de rutină!


Am scris aceste rânduri doar pentru a vă mărturisi că nu puteţi conta pe mine. Într-o ţară în care mi se pretinde în continuare să fiu imoral pentru a supravieţui, şi, o Europă în care valoarea omenească este cotată în funcţie de contul bancar, refuz să exist. Refuzul acesta nu înseamnă revoltă, laşitate sau nerecunoştină. Înseamnă compătimire şi tristeţe, declarate ostentativ, doar pentru că oamenii şi-au pierdut încrederea în propria lor menire. Restul, dincolo de teamă e tăcere.

(Publicat în Adevărul Literar, 13 iunie 2006)

149 afișări0 comentarii
bottom of page