De ce nu mai sunt profesor titular al Universității din Toronto
Am demisionat recent din postul de profesor titular la Universitatea din Toronto. Acum sunt profesor emerit, iar asta înainte de a împlini 60 de ani. Emerit este, în general, o denumire rezervată cadrelor didactice care au ieșit la pensie, cu toate că asta presupune că și-au îndeplinit mandatul cu o anumită distincție. Mi-am imaginat că o să predau și o să cercetez la Universitatea din Toronto, cu normă întreagă, până când va trebui să-mi scoată scheletul din birou. Mi-am iubit slujba. Iar studenții mei, studenți și absolvenți deopotrivă, aveau o atitudine pozitivă față de mine. Dar această carieră nu a fost menită să fie. Au existat multe motive, inclusiv faptul că acum pot preda online unui auditoriu mult mai mare și cu mai puține impedimente. Dar iată alte câteva motive:
În primul rând, studenții mei absolvenți albi, heterosexuali, de sex masculin, calificați și extrem de bine pregătiți (și am avut mulți alții, apropo), au șanse neglijabile de a li se oferi posturi de cercetare în universitate, în ciuda unor dosare științifice impecabile. Acest lucru se datorează în parte cerințelor privind Diversitatea, Incluziunea și Echitatea (acronimul meu preferat: DIE). Acestea au fost impuse în mod universal în mediul academic, în ciuda faptului că, în toți anii carierei mele, comisiile de angajare din universități făcuseră deja tot ce era rezonabil, și chiar mai mult, pentru a se asigura că niciun candidat calificat „minoritar” nu era trecut cu vederea. Studenții mei sunt, de asemenea, parțial inacceptabili tocmai pentru că sunt studenții mei. Academic vorbind sunt persona non grata, din cauza pozițiilor mele filosofice inacceptabile. Și acest lucru nu este doar un inconvenient. Aceste fapte mi-au făcut dificilă slujba din punct de vedere moral. Cum aș putea să accept viitori cercetători și să îi formez cu conștiința împăcată, știind că perspectivele lor de angajare sunt minime?
Al doilea motiv: Aceasta este una dintre multele probleme ale ideologiei îngrozitoare care demolează în prezent universitățile și, în aval, cultura generală. Nu în ultimul rând, pentru că pur și simplu nu există suficiente persoane BIPOC calificate pentru a atinge obiectivele de diversitate suficient de repede (BIPOC: negri, indigeni și persoane de culoare, pentru cei care nu sunt la curent cu noua ideologie). Acest lucru a fost de notorietate pentru orice persoană câtuși de puțin sinceră din zona academică, care se întâmplă să fi făcut parte dintr-o comisie de angajare în ultimele trei decenii. Asta înseamnă că suntem gata să producem o generație de cercetători complet necalificați pentru această muncă. Și am văzut ce înseamnă asta deja în oribilele „discipline” ale studiilor victimizării. Acest lucru, combinat cu decesul testării obiective, a compromis universitățile atât de grav încât nicio exagerare nu e prea mare, în privința acestui subiect. Iar ceea ce se întâmplă în universități colorează în cele din urmă totul, după cum am descoperit.
Toți colegii mei lași trebuie să elaboreze declarații DIE pentru a obține un grant de cercetare. Cu toții mint (cu excepția minorității de credincioși adevărați) și își învață studenții să facă același lucru. Și o fac în mod constant, cu diverse raționalizări și justificări, corupând și mai mult ceea ce este deja o întreprindere uimitor de coruptă. Unii dintre colegii mei își permit chiar să urmeze așa-numita formare împotriva prejudecăților, condusă de un personal extrem de necalificat din domeniul resurselor umane, care ține prelegeri stupide, cu nonșalanță și într-o manieră acuzatoare despre atitudini rasiste / sexiste / heterosexiste teoretic omniprezente. O astfel de instruire este adesea, acum, o condiție prealabilă într-o comisie de angajare pentru a ocupa un post de profesor.
Mai este nevoie să subliniez că atitudinile implicite nu pot fi transformate – utilizând definițiile generate de cei care le-au transformat într-un punct central al culturii noastre – printr-o formare explicită de scurtă durată? Asta presupunând că aceste prejudecăți există în modul în care se afirmă, dar aceasta este o afirmație foarte slabă, și vorbesc din punct de vedere științific aici. Testul de asociere implicită – mult lăudatul IAT, care pretinde să diagnosticheze în mod obiectiv prejudecățile implicite (adică rasismul automat și altele asemenea) nu este în niciun caz suficient de puternic – suficient de valid și de fiabil – pentru a face ceea ce pretinde că face. Doi dintre creatorii inițiali ai acestui test, Anthony Greenwald și Brian Nosek, au spus acest lucru în mod public. Al treilea, profesorul Mahzarin Banaji de la Harvard, rămâne recalcitrant. O mare parte din acest lucru poate fi atribuită agendei sale politice vădit de stânga, precum și faptului că este integrată într-o subdisciplină a psihologiei – psihologia socială – atât de coruptă încât a negat existența autoritarismului de stânga timp de șase decenii după cel de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, aceiași psihologi sociali, în linii mari, privesc ocazional conservatorismul (sub masca „justificării sistemului”) ca pe o formă de psihopatologie.
