top of page

Cunoașterea între sacru și profan

Actualizată în: 10 ian.


Ființa umană este singura ființă care își raportează conștient existența la transcendent. Ea va realiza acest mod de raportare printr-o viziune dualistă asupra lumii: sacrul și profanul.

Înțelegerea corectă a aspectelor spirituale răsfrânge o perspectivă avansată asupra relației dintre sacru și profan. Astfel, putem înțelege că spiritualitatea poartă cu sine o legătură specială cu sacrul, iar aceasta nu trebuie confundată în mod exclusiv cu religiozitarea. De aceea, o abordare corectă a spiritualității presupune operarea cu evenimente care au loc într-un areal specific, pe care aici îl vom denumi câmp sau spațiu spiritual.

În relația sa cu sacrul, spațiul spiritual dobândește atributul normalității. Altfel spus, starea de normalitate a spațiului spiritual este conferită de sacru, iar desacralizarea acestuia ține de o formă specifică de patologie.

Supranatural, transcendent, imanent, sacrul dă dimensiunea spirituală lumii. El este sursa primordială și permanentă a moralei manifestate în arealul devenirii istorice a ființei umane. Sacrul presupune infinitatea din punct de vedere al distanţelor măsurabile, a numărului de dimensiuni ale manifestărilor, a numărului de reiterări posibile a unor legi (ex. fenomenul viului) şi corelare cu sistemele sinergice interdependente, cu puterea de negociere a optimului de relaţii între componente (ex. corelaţii cu sensibilitatea şi inteligenţa sacrului, infailibilitatea soluţiei). Acest tip de abordare este dihotomic faţă de profan care se relaţionează la dimensiuni finite, reguli finite de tipul resurse finite, şi care conduc la competiţie cu legi finite.

Pe de altă parte sacrul ţine de replicarea adaptativ-evolutivă a viului - sinergia acţiunilor femomenelor unui sistem complex.

Din punct de vedere al logicilor profanului şi sacrului, profanul poate fi abordat prin logica liniară reducţionistă în timp ce sacrul poate fi corelat mai degrabă prin logicile complexităţii, (ex. reţele neuronale, fractali, automate celulare, teoria haosului, teoria catastrofei, sisteme disipative, quantum computing, etc.).

Morala, în general, oglindește modul de raportare al sacrului la profan: sacrul este legat de calităţi care dăruindu-se, respectiv dobândindu-se și iterându-se, se înmulțesc, în timp ce profanul este caracterizat de valori-obiecte care prin împărţire se împuţinează (Florian Colceag). Această caracteristică corespunde iterărilor infinite pentru sacru, iterărilor finite pentru profan.

Considerând că aceste reguli ale sacrului şi profanului au interferat în permanenţă în timpul istoriei omenirii, derivând în sisteme de gestiune a resurselor finite (profane) şi în căi de urmat pentru eliberarea omului de starea finită prin transcendenţă, (sacrul), în această perioadă istorică vor apărea în mod evident reguli noi de comportament social şi însuşiri noi care să răspundă la gestionarea problemelor curente şi de viitor.

Cum regulile apar din interferarea naturii umane (nature) cu mediul de hrănire (nurture), această generare de noi caracteristici care permit reflectarea sacrului în profan se poate modela tot prin teoriile complexităţii, în particular, prin sistemele disipative.

Amprenta sacrului, implicit a moralei care îl proiectează manifest în acest proces complex de schimb, va relaţiona însă sistemul etic, condiţionând comportamentul fiinţei umane de gradul de cunoaştere a propriei realităţi. Sistemul etic în cunoaştere poate păstra fiinţa, implicit societatea umană, în arealul normalităţii (sinergiei sistemului nature-nurture). Realitatea lumii nu este una în care doar ştiinţa discerne structuri, relaţii, şi mecanisme. Realitatea lumii este integrală. Cunoaşterea ştiinţifică nu exclude o altă ordine a realităţii, ci dimpotrivă, o evidenţiază. Vorbind despre o etică a ştiinţei, vorbim despre o etică a cunoaşterii. Există o cunoaştere pozitivă, benefică, după cum există şi o cunoaştere malefică, distructivă (iterări infinite cu efecte pozitive sau negative cu relaţia pe sacru). Şi pentru un discernământ etic (optim obţinut în negocierea deciziei, resurselor, relaţiilor), normalitatea devine fără dubiu indicatorul cel mai corect al căii de urmat.

Pornind deci de la un demers de normalitate, actul de cunoaștere asumat între sacru și profan, devine integrare inițiatică, eveniment de conștiință. O asemenea asumare configurează în timp discernământul valorii autentice, generând mecanisme cognitive prin care, pe de o parte se realizează poziționarea corectă a ființei umane în raport cu realitatea, care ține de performanțele individuale, iar pe de cealaltă parte, evaluarea și confirmarea autenticității, care ține de feedback-ul social.

56 afișări2 comentarii

Postări conexe

Afișează-le pe toate