Cum universitățile și concepțiile marxiste egalitariste au acutizat rasismul în SUA

Actualizată în: 15 iun. 2020

Singurul element excentric din acest portret, singurul esec- unul deosebit de grav, în măsura în care era partea cea mai plină de speranță -este relația dintre negri și albi. Studenti albi şi negri nu devin în general prieteni unii cu alții. Aici prăpastia diferenței se dovedește de netrecut. Uitarea rasei în universitate, prezisă și aşteptată cu încredere atunci când barierele au căzut, nu a avut loc. Există acum o largă prezență a negrilor în marile universități, adeseori echivalentă cu pro- centul lor în populația generală. Dar ei s-au dovedit, în ansamblu, nedigerabili. Majoritatea sunt reținuți. Studenții albi se comportă ca și cum relațiile lor cu studenții negri ar fi la fel de imediate şi inconştiente ca și cu ceilalți (inclusiv cu asiaticii) Dar deşi cuvintele sunt corecte, muzica e falsă. Există o atmosferă bine intenționată, principii și proiecte juste -

care țin de efort, mai degrabă decât de instinct. Caracterul automat al camaraderiei studenţeşti actuale lipseşte; iar ataşamentele intime reale care nu cunosc bariere se opresc aici. Frăţia programatică a anilor '60 nu a culminat în integrare, ci a virat înspre segregarea negrilor. Studenții albi se simt inconfortabil în privința acestui subiect și preferă să nu vorbească despre el. Lucrurile n-ar trebui să stea aşa. Nu se potrivesc cu viziunea lor dominantă că ființele umane sunt în bună parte la fel și că prietenia este un alt aspect al

oportunității egale. Ei pretind că nu observă mesele separate din cantină, unde nici un student alb nu s-ar simți în largul lui. Acesta e doar unul dintre cele mai vizibile aspecte ale unei segregări răspândite în viața reală a universităților - care include separarea în cămine şi în ariile de studiu, deosebit de vizibilă în numărul mic de negri dedicaţi ştiinţelor teoretice și umane. Universitățile sunt formal integrate, iar negrii și albii sunt obișnuiți să se vadă unii pe alții. Dar contactul uman substanțial, indiferent de rasă, de la suflet la suflet, care prevalează în toate celelalte aspecte ale vieții studențești, pur și simplu nu există de obicei între cele două rase. Există excepții, studenți negri perfect integrați, dar ei sunt rari și se află într-o postură dificilă.

Nu cred că această situație sumbră e din vina studenților albi, care sunt mai degrabă direcți în asemenea chestiuni și adeseori jenant de dornici să-și demonstreze scrisorile de acreditare liberale în zona în care americanii sunt deosebit de sensibili la o istorie de nedreptăți trecute. Acești studenti s s-au adaptat, până la ultima virgulă, la o varietate de religii și naționalități, la integrarea asiaticilor și schimbarea din aspirațiile și rolurile femeilor. Ar fi greu să-mi demonstreze cineva că au rămas subtil rasişti.



Cu toate că tratamentul preferenţial acordat negrilor merge împotriva unei convingeri adânci că drepturile egale aparţin indivizilor, fiind astfel indiferente

la culoarea pielii, studenţii albi au acceptat în general acțiunea afirmativă ca pe o măsură temporară în drumul spre egalitate.

Totuși, nu se simt în largul lor, fiindcă, deși foarte obişnuiti cu propaganda și cu impunerea unei noi moralități, în viata de zi cu zi le place să acționeze aşa cum gândesc și cum simt. Și ei nu cred că ceea ce e negru e frumos – după cum nu cred nici că ceea ce e albe frumos -, nu cred că un student care nu e calificat e calificat. Așa că există printre studenții albi tendinţa de a elimina întreaga chestiune, de a acționa ca și cum n-ar exista, asociindu-se cu minoritatea de negri care vrea să se lase asociată și uitând de rest. Nu se pot împrieteni cu negrii ca negri, iar impetuoasele zile ale unui ţel comun cultului, și există un mare număr de negri în universități. Studenții albi nu prea mai au ce schimbări să facă în relatia lor cu studenţii negri.

Astfel, tocmai în momentul când toată lumea a devenit o „persoană“, negrii au devenit negri. Nu vorbesc despre doctrină, deși la început a existat o mare doză de doctrină, ci despre sentiment. „Stau mereu împreună“ era o frază folosită adeseori în trecut de cei care aveau prejudecăți cu privire la un grup sau altul, dar a devenit adevărat, în linii mari, în ce-i privește pe studenții negri. În general, a dispărut așteptarea de a avea altceva decât un contact de rutină - de obicei extrem de politicos - în clasă sau în treburile din campus.

E ciudat, în măsura în care rasa e mai puțin esențială din punct de vedere spiritual decât religia, precum și în măsura în care integrarea era atât scopul, cât și practica negrilor în universități inainte de sfârșitul anilor '60, când erau mai puțini și dificultățile umane mai mari. Mai mult, e ciudat în măsura în care negrii par a fi singurul grup care a ales „etnicitatea“ – descoperirea sau creația anilor '60 - ca pe o cale instinctivă. În același timp, a existat o abandonare progresivă din partea lor a credinței sau interesului într-o „cultură“ neagră distinctivă. Negrii nu împărtășesc o anume experiență morală sau intelectuală pozitivă; ei iau pe deplin parte la cultura comună, cu aceleași țeluri și gusturi ca toată lumea, dar o fac prin ei înșiși. Ei continuă să aibă sentimentul interior al separării provocat de excludere, când de fapt aceasta nu mai există efectiv. Creuzetul e pe foc, dar ei nu se topesc ca toate celelalte grupuri.

Există firește unele motive întemeiate, și e dreptul oricărei părți dintr-o comunitate mare, într-o societate pluralistă, să se separe. Dar mișcarea negrilor merge nu doar împotriva tendințelor restului societății, tinzând să-i pună pe poziții antagoniste, ci și împotriva celor mai nobile cerințe ale lor şi a tradițiilor acestei ţări. Şi e legată de o periculoasă segregare a raselor în lumea intelectuală, unde nu poate exista o justificare pentru separatism și unde idealul umanității

comune trebuie să prevaleze. Confruntările şi indignările din domeniul politic s-au ancorat puternic în universitate.

O parte din vină o poartă lipsa de convingere a universități în misiunea ei universalizatoare. De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în majoritatea universităților importante a existat un efort tot mai intens de a educa un număr crescând de negri, cu sincera credință americană că educația e bună și că includerea negrilor la cele mai înalte niveluri ale realizării intelectuale va fi decisivă în rezolvarea dilemei americane. Practic, nimeni nu a ezitat, și au existat discuții private dacă n-ar trebui, măcar la început, ca standardele să fie neoficial scăzute în cazul negrilor talentați, dar săraci, pentru a-i ajuta să recupereze decalajul. Oameni de calitate au avut opinii diferite în această chestiune, unii considerând că negrilor, de dragul exemplului pe care trebuiau să-l dea și al respectului față de sine, ar trebui să li se ceară cele mai înalte standarde de înfăptuire, în vreme ce alții au socotit că, de la o generație la alta, câstigurile aveau să fie tot mai substanțiale substanțiale.

Nici o persoană de bună-credință nu s-a îndoit că, într-un fel sau altul, lucrurile aveau să funcționeze, că ceea ce se întâmplase în materie de religie şi naţionalitate urma să se întâmple şi în privința rasei. La apogeul mişcării

pentru drepturi civice, a existat un sentiment de urgenţă referitor la admiterea în universitate a tot mai numeroși negri, care să demonstreze absența discrminării. Un semn al vremurilor a fost reapariţia fotografiilor pe cererile de admitere, eliminate cu un deceniu mai devreme, astfel încât negrii să nu poată fi identificaţi. Rezultatele școlare din liceu și testele standardizate au început să fie criticate ca indicatori insuficlienți ai talentului real. Dar scopul a rămas neschimbat - educarea studenților negri ca a tuturor celorlalți studenți și evaluarea lor potrivit aceloraşi standarde. Toată lumea era în continuare integraționistă. Predomina convingerea că prea puțină energie fusese dedicată recrutării studenților negri talentaţi.


Cornell avea acum un mare număr de studenți care erau în mod evident necalificați și nepregătiți, așa că s-a confruntat cu o alegere inevitabilă: să-i pice pe majoritatea sau să-i treacă fără ca aceștia să fi învățat. Moralismul şi relatările din presă au făcut prima opțiune intolerabilă; cea de a doua era parțial posibilă (pretindea un corp profesoral care să consimtă la acest lucru și angajatori care, după absolvirea tinerilor, să se aștepte la incompetența lor și s-o accepte) și cumplit de rușinoasă, atât pentru studenții negri, cât și pentru universitate. Însemna pur și simplu că negrii erau recunoscuți ca cetățeni de categoria a doua.



„Puterea neagră“ care a izbit universitățile ca un tsunami exact în acel moment a oferit o a treia cale. Integrationismul era doar o ideologie pentru albi și Unchiul Tom. Cine spune că ceea ce se predă în universități e adevărul, și nu doar nişte mituri necesare sprijinirii sistemului de dominație? Studenții negri sunt de categoria a doua nu pentru că ar fi slab pregătiți, ci pentru că sunt siliți să imite cultura albă. Relativismul şi marxismul au făcut credibilă o parte a acestei afirmații. Iar disconfortul vremurilor a făcut-o și mai credibilă. Negrii trebuiau să fie mândri, iar universitatea putea să învețe de la ei care-i sunt neajunsurile. O asemenea perspectivă era neîndoielnic atrăgătoare pentru puştii căzuți victime manipulărilor universității. Cursurile dedicate studierii negrilor şi englezei folosite de aceştia, precum și multe alte concesii au devenit o cale de ieşire din impas. Se trăgea nădejde că ele nu aveau să transforme radical universitatea sau scopurile educative ale studenţilor negri. Ele erau percepute doar ca o îmbogățire a curriculumului. In realitate, aceasta a fost doar o scuză și permisul pentru un nou segregaționism care le permitea impresarilor albi să scape din situația dificilă în care intraseră singuri. Era deschisă calea prin care studenții negri să trăiască și să studieze experiența neagră, să se simtă confortabil în interiorul ei, mai degrabă decât să fie constrânși de învăţarea accesibilă omului ca om.

Când studenții negri de la Cornell au devenit conștienți că puteau intimida universitatea și că nu erau doar studenţi, ci parteneri de negociere în procesul de stabilire a ce este educația, au cerut concedierea negresei integraționiste încăpățânate și de modă veche care era decan-adjunct cu problemele studenților. În scurt timp, administrația a satisfăcut această cerere. Din acea clipă, au apărut diversele aranjamente conciliante cu care suntem acum atât de familiarizați.



Programele de studii ale negrilor au eșuat în mare parte deoarece lucrurile serioase din ele nu-i interesau pe studenti, iar restul erau prostii fără cap și coadă. Astfel, curriculumul universitar s-a reîntors la o normalitate neputincioasă. Dar s-a creat un soi de domeniu negru, nu chiar instituțional, însă acceptat, o umbră planând asupra vieţii universitare: cote permanente de admitere, preferința acordată în sprijinul financiar, angajări motivate rasial în corpul profesoral, dificultatea de a nu da note de trecere negrilor și un sistem organizat care înregistra plângerile și sentimentul că drepturile le-au fost lezate. Peste tot ipocrizie, minciuni demne de dispreț despre ce se petrece și despre funcționarea întregii scheme. Acest mic imperiu negru și-a câștigat și își câștigă legitimitatea din pretinsul rasism care-l înconjoară și de care își apără supușii. Manifestările sale vizibile pot fi găsite în acele mese separate din cantine, care reproduc amenajările separate din sudul de tip „Jim Crow“. La Cornell și în alte

locuri, militanții negri au trebuit să-i amenințe cu represalii fizice - și chiar să treacă la înfăptuirea lor pe studenții negri cu înclinaţii independente, pentru a fonda noul sistem.

Acum, sistemul e rutină. Pentru majoritatea studenților negri, mersul la universitate reprezintă, prin urmare, o experiență diferită de aceea a altor studenți, iar rezultatul educației e și el diferit. Studentul negru care dorește să fie doar student, evitând supunerea faţă de grupul negru, trebuie să plătească un preț foarte greu, fiindcă e judecat negativ de către colegii săi negri și deoarece comportamentul său e atipic în ochii albilor. Studenții albi s-au adaptat tacit și inconștient la presiunea de grup a negrilor, și trebuie să se readapteze la un negru care nu se autodefinește prin grup. El e dureros de conștient că mulți albi, cei de bună-credinţă, îl judecă după nişte standarde speciale. Toate astea sunt descurajante. Ideea că universitatea consimte la imixtiunea în responsabilitatea

ei primară de a oferi o oportunitate de educație celor capabili de educație ar trebui să fie o povară care apasă greu asupra conștiinței sale colective.

Acțiunea afirmativă instituționalizează acum cele mai rele aspecte ale separatismului. Fapt este că realizările studentului negru mediu nu le egalează pe cele ale studentului alb mediu din universitățile bune, și toată lumea o știe.

Fapt e și că diploma universitară a unui student negru este și ea afectată, iar angajatorii se uită la ea cu suspiciune, sau devin complicii vinovaţi în tolerarea incompetenței. Partea cea mai rea este că studenții negri, dintre care majoritatea susțin avid acest sistem, îi urăsc consecințele. O stare de spirit formată în părți egale din rușine și resentiment i-a cuprins pe mulți studenți negri care sunt beneficiarii unui tratament preferențial. Nu le place că albii sunt în postura de a le face favoruri.

Consideră că toată lumea se îndoieşte de meritele lor, de capacitatea lor de a obține rezultate egale. Succesul lor devine discutabil în propriii ochi. Cei care sunt buni studenţi se tem că sunt priviți ca și cei care nu învață, că scrisorile lor de acreditare câștigate cu greu nu sunt credibile. Sunt victimele unui stereotip, dar unul ales de conducerea neagră. Cei care vor să-și protejeze poziția, dar sunt obsedați de sentimentult nu sunt buni studenți, dar au aceleași avantaje ca și cei buni, că n-o merită. Asta le dă impulsul puternic de a evita asocierile strânse cu albii, care s-ar putea dovedi mai calificați decât ei și i-ar putea privi de sus. E preferabil să stea împreună între ei, aşa încât aceste probleme subtile, dar dureroase să nu iasă la suprafață. Nu e de mirare că politica extremistă neagră se bucură acum de un sprijin nemaiîntâlnit în trecut printre negrii din clasa de mijloc și superioară. Sursa comună care unea în trecut rasele la vârf a fost pângărită. Rațiunea nu se poate adapta la pretențiile vreunui tip de putere, iar

societatea democratică nu poate accepta un alt principiu al realizării decât meritul. Așa cum am spus, studenții albi nu cred cu adevărat în justeţea acțiunii afirmative, nu vor să aibă de a face cu faptele și se întorc fără să pomenească de asta spre societatea lor albă, sau mai degrabă – fiindcă există acum atât de mulți asiatici – non-neagră. Acțiunea afirmativă (cotele), cel puțin în universităţi, reprezintă sursa a ceea ce mă tem că este o deteriorare pe termen lung a relațiilor dintre rase în America.


Allan Bloom

CRIZA SPIRITULUI AMERICAN


Deşi noi am trecut prin această monstruozitate schizofrenică care este "Comunismul" şi alţii au eşuat în programele lor de integrare, noi avem în continuare politici " de integrare" a romilor, a moldovenilor de peste Prut în Învăţâmântul Superior bazate pe cotă numerică şi nu pe merit.

Nu înţelegem cât este de periculos să distrugi sistemul valorilor mai ales în învăţământ.

Tot ce se întâmplă acum în America " Black lives matter" este o consecinţâ a politicilor comuniste ce a cuprins lumea în anii '60 şi mai ales universităţile lor care au pregătit generaţiile actuale.

Pentru exemplificare fac o comparaţie evidentă între simbolul "Puterii negre"





şi cea a comunismului





Evidenţa este clară. Iar dreptatea nu se face prin anularea meritelor şi a valorilor unora cu acordarea altora ci prin creerea unor condiţii egale de manifestare si câştigare a lor.


Și când ne gândim că Socrate afirma că :


— conducerea poporului (periculoasă pentru că încurajează ignoranța — înțeleasă de cei ignoranți drept gândire liberă, promovarea scopurilor personale, egalitatea — cu sensul de părăsire a oikeiopragiei, alegerea capricioasă a conducătorilor)




37 afișări0 comentarii