top of page

Comunism și Capitalism

de Silviu Cerna Silviu Cerna este profesor emerit de ‘’Economie monetară’’ la Facultatea de Economie şi de Adminstrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Este autor a numeroase lucrări în care tratează rolul băncilor centrale în economiile contemporane, obiectivele şi instrumentele politicii monetare, factorii determinanţi ai cursurilor valutare, uniunile monetare etc. Cartea Teoria zonelor monetare optime a primit premiul Academiei Române „Victor Slăvescu” (2006), iar, mai recent (2015), cartea Politica monetară a fost distinsă cu premiul ’’Eugeniu Carada’’ al Academiei Române şi Marii Loje Naţionale a României. În perioada 1992-2009, a fost membru al Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României.




Comunismul este o mișcare politică globală, care a apărut după revoluția franceză. Obiectivul său este construirea unei societăți bazate pe egalitate și dreptate socială, lipsite de exploatare. În toate formele sale, comunismul a fost o puternică forță politică în multe părți ale lumii. În România, instaurarea comunismului a fost impusă de U.R.S.S. și s-a realizat prin partidul unic, sindicate, învățământ, cultură etc. În prezent, evocarea nostalgică a acestui regim a reapărut în discursul public din România și, prin urmare, subiectul necesită puțină reflecție.

O deosebire importantă dintre comunism și capitalism este că acesta din urmă este mai puțin un sistem intelectual sau moral și mai mult o realitate economică și socială produsă de revoluția industrială. Comunismul a fost, la început, o mișcare intelectuală, creată de gânditori ca Saint-Simon, Fourier, Lassalle, Marx etc., care au adus argumente morale în favoarea sa și și-au imaginat cum va arăta o asemenea societate. Acești teoreticieni au condamnat inegalitatea, au disprețuit nivelul intelectual al burghezilor și au acționat pentru crearea unei mișcări politice care să le realizeze programul. Această mișcarea a fost condusă de politicieni precum Karl Kautsky în Germania și Vladimir Lenin în Rusia.

Comuniștii au afirmat că proprietatea privată pervertește societatea în două moduri. În primul rând, aceasta deturnează resursele de la satisfacerea nevoilor generale ale societății la întreținerea luxului burgheziei. În al doilea rând, fiind pus în mișcare de motivul profitului, capitalismul neglijează producția de bunuri de consum, care are o rentabilitate mai mică decât producția de mijloace de producție. Ca urmare, capitalismul diminuează posibilitățile de afirmare ale ființei umane.

În general, comuniștii au militat pentru restructurarea radicală a societății prin confiscarea mijloacelor de producție și controlul statului asupra activității economice. Ei au adus trei argumente pentru deposedarea fără despăgubire a mii și mii de oameni de avutul lor. În primul rând, au afirmat că în comunism oamenii vor fi egali din punct de vedere politic, ceea ce în capitalism nu este posibil din cauza inegalității averilor. În al doilea rând, comuniștii au susținut că statul dictaturii proletariatului va avea drept scop creșterea bunăstării materiale a tuturor membrilor societății, deoarece reprezentanții săi nu vor lua decizii în folos propriu, ci pentru satisfacerea nevoilor maselor largi populare. În fine, au declarat că statul comunist va fi controlat de popor prin detașamentul de avangardă al clasei muncitoare: partidul comunist.


Capitalismul nu a încercat să se justifice ideologic. De fapt, el nu a fost o realitate imaginată teoretic și construită planificat, ci una care a apărut în mod obiectiv ca urmare a revoluției industriale. Acest proces complex, prin care munca manuală a fost înlocuită cu mașinismul, nu ar fi putut avea loc fără investiții și fără ca întreprinzătorii să obțină profit pe care să-l investească. În modul acesta, averea capitaliștilor a ajuns să o depășească pe cea a vechii aristocrații europene. Capitaliștii nu au meditat la virtuțile și viciile bogăției sau la efectele industrializării asupra condiției umane, ci au acționat pentru a obține profit. Capitalismul nu a fost o ideologie, iar intelectualii nu i-au luat apărarea până în secolul XX, când Hayek și Friedman, printre alții, i-au relevat dimensiunea morală. În SUA, de exemplu, capitaliștii, educați în spiritul eticii protestante, au fost mai înclinați decât în alte părți să-și lege munca de noțiunea creștină de caritate, însă nu au avut nici ei o concepție sistematică referitoare la rolul lor în societate.

Prima explicație științifică a capitalismului a fost dată de Adam Smith, care a scris „Avuția națiunilor, cercetare asupra naturii și cauzelor ei” (1776). În această carte, el prezintă modul în care deciziile individuale, motivate de interesul propriu, conduc la creșterea avuției națiunilor. Într-o altă lucrare a sa, mai rar menționată, „Teoria sentimentelor morale” (1759), Smith argumentează că principiile morale nu derivă din teorii exterioare (prin care înțelege implicit ideologia și religia), ci mai degrabă din soluții pragmatice la problemele reale. Cu alte cuvinte, la Smith, justificarea supremă a capitalismului este că funcționează. Prin aceasta, el a vrut să spună că sistemul capitalist sporește avuția națiunilor – nu că limitează inegalitatea.

Capitaliștii stabilesc modul în care își investesc profitul capitalizat pe baza anticipațiilor lor cu privire la rentabilitatea diverselor activități economice. În modul acesta, ei determină direcția în care merge societatea, deși nu îi interesează această orientare atâta timp cât averea lor crește. De aici au rezultat trăsăturile impresionante ale civilizației occidentale, în care avuția națiunilor este deținută în mare parte de indivizii care servesc sistemul în calitate fie de întreprinzători, fie de muncitori, iar mulți alții sunt marginalizați sau excluși din sistem. Cu alte cuvinte, acțiunea umană este, de regulă, fără preocupare pentru bunăstarea sau binele altora.

Argumentul comuniștilor a fost că deoarece capitaliștii urmăresc exclusiv profitul, avuția societății se concentrează în mâinile lor, în timp ce inegalitățile sociale se adâncesc și mizeria clasei muncitoare crește. Miezul acestui argument a fost că tocmai indiferența față de ideologie a burgheziei conduce la acumularea de către aceasta a unor averi uriașe, pe când majoritatea membrilor societății nu-și pot satisface nici măcar trebuințele elementare. Ca urmare, este necesară confiscarea și redistribuirea averilor. După ce „comunismul va învinge la orașe și sate”, o anumită parte a venitului național va fi folosită pentru satisfacerea nevoilor populației, însă o fracțiune importantă va rămâne în proprietatea statului, care își va asuma responsabilitatea investițiilor. Statul comunist este un investitor mai bun decât capitaliștii, deoarece indivizii care decid în numele său cu privire la volumul și destinația investițiilor sunt reprezentanți ai poporului. Ei nu au nici un interes personal cu privire la mărimea și structura investițiilor, iar ca urmare vor adopta cele mai bune decizii posibile prin prisma unor obiective definite în mod democratic.

Între capitalism și comunism există multe deosebiri, însă cea mai importantă este că în capitalism investițiile sunt descentralizate. Capitalul este proprietatea privată a numeroși întreprinzători, care adoptă deciziile de investiții în funcție de anticipațiile lor cu privire la posibilitățile de a obține profit. Descentralizarea și diversificarea surselor de finanțare și destinațiilor investițiilor limitează consecințele unei decizii unice. Este adevărat că această caracteristică a capitalismului îl face vulnerabil la cicluri și mode trecătoare, însă criza nu este neapărat prăbușire. După criză, poate avea loc (și, de regulă, are) un nou avânt. Important este că, în acest sistem economic și social, procesul investițional determină creșterea economică pe termen lung. Aceasta, deși provoacă, eventual, crize temporare, care afectează o parte mai mare sau mai mică a populației.

Comunismul exacerbează rolul statului, despre care propagande pretinde că este un stat al oamenilor muncii. Aceștia își cunosc nevoile, însă nu sunt conștienți de prețul ce trebuie plătit pentru satisfacerea nevoilor lor. De aceea, statul trebuie să ia deciziile de investiții fără a ține seama de voința poporului, însă spre binele său (ori a ceea ce consideră el a fi acest bine). Însă, deoarece statul este o noțiune abstractă, deciziile economice (ce, cum, cât și pentru cine se produce) sunt luate, de fapt, de conducătorii politici și de funcționarii statului de rang înalt. Or, având în vedere numărul și anvergura deciziilor de acest gen, ele sunt luate, de fapt, de o armată de funcționari politici și administrativi, care dețin fiecare o putere redusă, dar care, luați împreună, înlocuiesc clasa capitaliștilor, dar, aspect esențial, fără să urmărească interesul propriu. În realitate, ei constituie o „nouă clasă” (Milovan Djilas), aflată la comanda un regim totalitar, bazat pe arbitrariu și teroare.

Deși s-a autoproclamat „democrație populară” (sic!), comunismul nu poate fi democratic, din cauza dimensiunii și complexității economiilor moderne. Indiferent că este vorba despre „comunismul real” (de tip sovietic), „autoconducerea muncitorească” (Iugoslavia), „socialismul de piață” (modelul suedez) întreaga activitate economică este etatizată. În modelul sovietic (aplicat aproape neschimbat în România până la prăbușirea finală din 1989), statul organizează, planifică și conduce economia națională, iar funcționarii publici de la eșaloanele inferioare sunt strict controlați și amenințați cu închisoarea sau chiar cu moartea, în caz de neîndeplinire a sarcinilor. În modelul iugoslav, respectiv suedez, caracterizat printr-o „cale de mijloc” între economia planificată și cea de piață, problema este contradicția dintre cererea populației de mai multe beneficii sociale, pe de o parte și efectuarea unui volum de investiți suficient pentru a realiza o anumită creștere economică, pe de altă parte.

În capitalism, descentralizarea și diversificarea deciziilor de investiții protejează societatea de consecințele deciziilor de investiții greșite luate de guvernele statelor comuniste sau autoritare. Însă, această diversitate produce, prin natura sa, inegalitate și, ocazional, criză economică și socială. Investițiile efectuate de capitaliști provoacă inevitabil crize economice, și anume atunci când unele activități economice se reduc sau încetează și apar altele noi. Amploarea și viteza acestui proces, numit de Joseph Schumpeter „distrugere creatoare”, poate provoca rapid crize puternice, care se transformă la fel de repede în tulburări sociale, haos sau represiune. Însă, capitalismul a rezolvat, în general, această problemă într-un mod ce și-a dovedit viabilitatea: a lăsat investițiile în seama oamenilor de afaceri și a instituit impozite și taxe pentru a redistribui veniturile și averile și a atenua astfel conflictele sociale. Spre deosebire de acesta, în Europa centrală și de est, inclusiv Iugoslavia, comunismul s-a prăbușit, iar în Suedia, socialismul de piață a fost abandonat.

https://www.contributors.ro/comunism-si-capitalism/

31 afișări0 comentarii

Postări conexe

Afișează-le pe toate

Comments


bottom of page