top of page

Ce este corectitudinea politică?



Pentru mulți români, corectitudinea politică e o ideologie învăluită în ceață. Oamenii nu prea înțeleg ce e cu ea și, cu atât mai puțin, dacă trebuie salutată ori ba. Sintagma circulă, dar smogul de neînțelegeri, aproximații, jumătăți de adevăr, insinuări, piste false o însoțește pretutindeni. În paginile ce urmează mi-am propus să risipesc, atât cât mă pricep, o parte din ceață și să explic de ce fenomenul nu e chiar atât de inocent cum pare. Semnalmentele mele intelectuale? Urmăresc cu atenție dezbaterea de idei din Statele Unite (epicentrul controverselor legate de corectitudinea politică) și, pe un plan mai general, mă simt atașat de valori umaniste clasice precum individul, libertatea, rațiunea, toleranța (valori dinspre care minusurile corectitudinii politice se văd ușor).

Inițial, recunosc, planul era să mă adresez, printr-un ziar de mare circulație, publicului larg. Adică acelui public care, hărțuit de griji, nu are timp să analizeze pe cont propriu toate năzăririle filozofice ale epocii. De aici efortul pedagogic din text: am ales o structură cât mai simplă (întrebări și răspunsuri), am făcut risipă de exemple, am optat pentru un limbaj clar (deși necolocvial). Din nefericire, eseul rezultat este atât de lung, încât nu poate fi găzduit într-un cotidian, alături de puciuri kaki, decolteuri fără prejudecăți și reclame la boabe columbiene.

Aflat în încurcătură, a trebuit să aleg între a-l da la casat și a-l trimite unei reviste cum e Contributors, unde cititorii sunt educați și nu au, cu siguranță, nevoie de dăscăleala mea. Am ales varianta secundă, în speranța că până și un astfel de public educat va găsi, ici și colo, ceva de rumegat. Dacă nu informații brute, atunci măcar un anumit mod de a le sistematiza sau unele glose personale. Îmi cer, așadar, scuze cititorului avizat – nu cu gândul la el am scris. Subtitlul cel mai potrivit ar fi „ghid pentru oamenii grăbiți“.

*****

CE ESTE CORECTITUDINEA POLITICĂ?


O mișcare de idei ce pune în centrul reflecției și acțiunii umane identitățile de grup: bărbați și femei, albi și negri, heterosexuali și homosexuali, tineri și vârstnici, slabi și grași, sănătoși și bolnavi etc.

CUM SE MANIFESTĂ?

În materie de reflecție, e vorba de insistența excesivă asupra acestor identități, de transformarea lor într-o grilă universală, de invocarea lor permanentă, indiferent de subiectul discutat. De asemenea, e vorba de sugestia că relațiile dintre persoane cu identități diferite au întotdeauna ceva conflictual, tensionat, de luptă pentru putere. În fine, e vorba de teza că în orice diferend dreptatea e, în mod fatal, la cel ce aparține unui grup oprimat, marginalizat de-a lungul istoriei.

În materie de acțiune, corectă politic este credința că identitățile defavorizate ieri (femeile, negrii, homosexualii etc.) trebuie favorizate azi prin măsuri, legi, practici.

EXEMPLE DE REFLECȚIE CORECTĂ POLITIC?

Nu mai citim o operă literară pentru a vedea cum sunt construite personajele, care sunt figurile stilistice și retorice, cum decurge povestea, care e construcția de ansamblu, ce predecesori îi putem găsi scriitorului etc. Ceea ce interesează e identificarea raporturilor de forță dintre personaje: nu cumva albii îi oprimă pe negri?

Nu cumva detectăm urme de misoginie în comportamentul bărbaților? Nu cumva putem vorbi de homofobie? Această cheie de lectură e, desigur, legitimă și interesantă, numai că în ultimele decenii ea a devenit omniprezentă, hegemonică, preferată maniacal în zeci de mii de lucrări. Pentru mulți intelectuali, a devenit singurul mod de a se raporta la o carte, la un film, la un tablou.

Nu mai analizăm un incident pornind de la fapte, ci de la identitățile de grup ale făptașilor. Dacă aflăm că X și Y s-au cotonogit, nu ne mai preocupă să știm ce fel de indivizi sunt cei doi, cine a început, cine a spus ce, cine a făcut ce, cum au reacționat martorii, în cât timp a venit poliția, ce concluzii s-au tras după derularea anchetei etc. În schimb, ni se pare esențial să vedem căror comunități aparțin cei doi.

Nu cumva unul e tânăr și unul e bătrân? Și nu cumva tânărul e cel care l-a agresat pe bătrân? Și nu cumva întregul incident poate fi subsumat mai largului fenomen al vârstismului? Inutil de spus, identitățile de grup nu pot fi excluse a priori din analiza unui conflict. Problema apare când această lentilă devine unică. Și când, de dragul ei, există tendința de a măslui concluziile: dacă s-au bătut un tânăr și un bătrân, e musai vina tânărului. Și e musai pentru că urăște bătrânii. Orice altă desfășurare a ostilităților e exclusă, orice altă pricină de conflict e implauzibilă.

Nu mai veștejim scăderile omenești în mod nuanțat, de la caz la caz. Să ne imaginăm că, plecând de la o polemică de idei, un ziarist înfuriat de o colegă publică un editorial și o descrie ca pe o „canalie“. Oribil, evident! Dar cum reacționează sensibilitatea de azi? Stabilește că ziaristul e mârlan? Că e imbecil? Că e sălbatic? Că e isteric? Nu. Vorbește automat de misoginie. Adică se uită la identitățile sexuale ale împricinaților și stabilește că ele, aceste identități, au iscat conflictul.

Ori de câte ori un bărbat jignește o femeie, lucrul se întâmplă pentru că el e bărbat și pentru că ea e femeie. Celelalte vicii omenești (proasta creștere, agresivitatea, idioțenia, nebunia, impulsivitatea) nu mai există. S-au volatilizat. Singurul fel de a greși față de semeni este incorectitudinea politică. Din nou: nu spun că misoginia e o ficțiune sau că e tolerabilă. Ceea ce spun e că un bărbat poate greși și în alte feluri față de o femeie. Și, mai ales, că sexele nu joacă întotdeauna un rol. Mai există și alte păcate pe această lume. Răul e felurit, policrom.

Este hip-hopul o muzică reușită? În mod normal, răspunsul la întrebare ține de considerente estetice: linie melodică, versuri etc. Corecții politic au însă alte criterii: ei se uită la cine cântă hip-hop și decid, pe cale de consecință, că nu e în ordine să-ți displacă genul. Negrii, ni se amintește, sunt o minoritate marginalizată, umilită. A nu le gusta muzica e expresia unei antipatii de rasă, o formă camuflată de extremism. Ceea ce, fără îndoială, în unele cazuri poate fi adevărat. Dar nu emereu adevărat, nu e imediat adevărat. Există și oameni cărora le displace, pur și simplu, hip-hopul. Oameni care îl găsesc ușurel, repetitiv, dizgrațios – independent de orice judecată identitară. E rațional să-i acuzăm automat de rasism? La fel, e rațional să-i acuzăm de rasism pe toți cei care evită manelele? Gusturile variază și – stupoare – sunt orientate în genere de preferințe estetice, nu politice.

Cine are dreptate când un individ cu dizabilități acuză de furt un individ fără dizabilități? De partea cui este adevărul? Bunul simț are un singur răspuns: decidem de la caz la caz. Căutăm să vedem exact ce s-a întâmplat și decidem în favoarea victimei. Adică în favoarea persoanei cu dizabilități (dacă ajungem la concluzia că acuzația e întemeiată) sau în favoarea persoanei fără dizabilități (dacă ajungem la concluzia că furtul nu a avut loc, iar acuzația e o calomnie). Cum reacționează corectitudinea politică? Nu se uită la ceea ce s-a întâmplat între cei doi (adică la fapte), ci la cine sunt cei doi (adică la identități). Consideră că, de vreme ce primul individ face parte dintr-un grup marginalizat de-a lungul timpului, e mai probabil ca dreptatea să fie la el. Trebuie să fim extrem de atenți la mărturia sa, ni se spune, să o tratăm cu un plus de încredere. Din păcate, acest mod de a gândi, potrivit căruia apartenența la grup bate recursul la fapte și argumente, adică cercetarea efectivă a împrejurărilor, s-a răspândit mult. Regula sună așa: în orice litigiu, cuvântul persoanelor din anumite grupuri atârnă mai greu decât cuvântul persoanelor din alte grupuri. Mărturia celui ce vine dintr-o categorie oprimată are întâietate. Există o aristocrație epistemică.

EXEMPLE DE ACȚIUNE CORECTĂ POLITIC?

Am învățat cu toții că o societate normală este cea în care orice bun se câștigă pe merit: regulile sunt aceleași pentru toți, câștigă cel mai priceput și mai râvnitor. Rezultatul unei competiții sportive are noimă numai dacă niciuna dintre echipe nu a fost avantajată. Notele dintr-un concurs școlar spun ceva despre calitatea elevilor numai dacă niciunul nu a trișat.

O slujbă se acordă judicios numai dacă pretendenții au concurat de pe poziții egale, fără favoritisme. În opoziție față de acest model, corectitudinea politică propune ca distribuirea bunurilor sociale (bani, prestigii, slujbe, premii) să se facă în funcție de identitățile de grup. X% dintre bursele universitare trebuie acordate hispanicilor, Y% dintre scaunele parlamentare trebuie să revină femeilor, Z% dintre actorii unui film trebuie să fie homosexuali etc. Nu contează că sugestia e contrară mai tuturor constituțiilor și cartelor privitoare la drepturile omului (unde indivizii sunt considerați egali în fața regulilor). Contează doar să arătăm că suntem sensibili, grijulii, nobili.

CÂND ȘI UNDE S-A NĂSCUT ACEST FENOMEN?

În universitățile nord-americane ale anilor ’80.

UNDE GĂSIM VOCILE CELE MAI ARTICULATE ÎMPOTRIVA SA?


Tot în America. Și în universități, dar mai cu seamă în afara lor.

DE CE ESTE PERNICIOS FENOMENUL?

În ordinea reflecției, corectitudinea politică greșește îndemnându-ne să nu mai decidem în funcție de bun și rău, adevărat și fals, frumos și urât. Singurul lucru care contează este cui aparține o anumită afirmație sau acțiune. Ceea ce vine dinspre minorități e bun, frumos, adevărat. Ceea ce vine dinspre majorități e rău, urât, fals.

În ordinea acțiunii, corectitudinea politică le induce minoritarilor ideea că nu pot reuși decât când sunt avantajați. Și le induce majoritarilor ideea că jocul social e reglat împotriva lor.

În ambele variante, fenomenul duce la îngroșarea nevrotică a diviziunilor dintre oameni. Bărbații și femeile, albii și negrii, tinerii și bătrânii, slabii și grașii etc. sunt încurajați să se privească cu o suspiciune din ce în ce mai mare.

CÂT DE RĂSPÂNDIT ESTE FENOMENUL?

Depinde de țara la care ne referim. În lumea anglofonă, e foarte răspândit: școlile, agențiile de presă, Hollywoodul, marile corporații, organizațiile neguvernamentale i-au adoptat masiv marotele. În alte țări, fenomenul e prezent în doze variabile, de la puțin la mult.

CINE SUSȚINE CURENTUL?

Unii progresiști. Și mulți dintre extremiștii de stânga.

CINE I SE OPUNE?

Unii progresiști, toți liberalii, toți conservatorii, toți extremiștii de dreapta.

DE CE SE OPUN ACEȘTI OAMENI?

Corectitudinea politică este gândită ca o soluție la problema urii (rasism, homofobie, vârstism, grasofobie etc.) Extremiștii de dreapta se opun pentru că nu văd în ură o problemă (ei înșiși fiind rasiști, homofobi etc.).

Celelalte sensibilități enumerate se opun pentru că, deși văd în ură o problemă, consideră că există soluții mai bune.Există, așadar, diferențe între adversarii mișcării: unii vor să perpetueze ura, ceilalți vor să o combată altfel. Susținătorii corectitudinii politice caută să șteargă această diferență, pentru că le convine să se știe că toți cei ce nu sunt de acord cu ei au apucături extremiste. Criticii extremiști ai corectitudinii politice caută și ei să șteargă această diferență, pentru că le convine să fie asociați cu criticii moderați.

PRINTRE CEI CE SE OPUN, EXISTĂ ȘI PERSOANE ONORABILE?


Desigur. Cu excepția extremiștilor de dreapta, toți oponenții citați (progresiștii, liberalii, conservatorii) sunt onorabili.

CÂTEVA NUME DE PERSONALITĂȚI CARE SE OPUN?

Psihologul american JONATHAN HAIDT, lingvistul canadian STEVEN PINKER (universitatea Harvard), filozoful american SAM HARRIS, comicul irlandez ANDREW DOYLE, politologul german YASCHA MOUNK (universitatea Johns Hopkins), lingvistul american JOHN MCWHORTER (universitatea Columbia), jurnalistul britanic ANDREW SULLIVAN (șeful revistei The New Republicîn 1991-1996), jurnalista australiană CLAIRE LEHMANN (șefa revistei Quilette), comicul american JERRY SEINFELD, romancierul peruan MARIO VARGAS LLOSA, eseistul american COLEMAN HUGHES, economistul american LAWRENCE SUMMERS (rector la Harvard în 2001-2006), economistul american GLENN LOURY (universitatea Brown), biologul britanic RICHARD DAWKINS, jurnalista americană BARI WEISS (New York Times, 2017-2020), comicul britanic ROWAN ATKINSON, sociologul american NICHOLAS CHRISTAKIS (universitatea Yale), eseista americană CAITLIN FLANAGAN (revista The Atlantic), matematicianul american ALAN SOKAL, eseistul american GREG LUKIANOFF, comicul englez RICKY GERVAIS (creatorul serialului The Office), economistul american JOHN COCHRANE, filozoful american MICHAEL SHERMER, jurnalistul scoțian ANDREW NEIL (B.B.C., 1995-2020), eseista britanică HELEN PLUCKROSE, politologul american MARK LILLA (universitatea Columbia), fizicianul american LAWRENCE KRAUSS.


ESTE ADEVĂRAT CĂ NUMAI BĂRBAȚII ALBI, HETEROSEXUALI ȘI CREȘTINI SUNT ÎMPOTRIVA CURENTULUI?


Genul acesta de întrebare ține deja de corectitudinea politică (ne uităm la identitățile celor ce opinează, nu la ce opinează). Dar se poate răspunde lesne recurgând chiar la lista de mai sus. Claire Lehmann, Helen Pluckrose, Bari Weiss și Caitlin Flanagan sunt femei. Andrew Sullivan și Andrew Doyle sunt homosexuali. Coleman Hughes, Glenn Loury și John McWhorter sunt negri. Bari Weiss este lesbiană. Jerry Seinfeld, Steven Pinker, Lawrence Krauss, Sam Harris, Jonathan Haidt, Lawrence Summers și Yascha Mounk sunt evrei. Helen Pluckrose este supraponderală. Lawrence Krauss, Sam Harris, Richard Dawkins și Michael Shermer sunt atei militanți.

CE CUVINTE SAU SINTAGME AR PUTEA SĂ-MI ATRAGĂ ATENȚIA CĂ CEI DIN JUR VORBESC DESPRE CORECTITUDINEA POLITICĂ?

Iată o listă de practici, teorii, discipline, argumente, noțiuni înrudite: acțiune afirmativă, discriminare pozitivă, cote de „gen“, teoria critică a raselor, cancel culture, wokeness, identity politics, social justice, virtue signaling, microaggressions, safe spaces, cultural appropriation, D.E.I. (diversity, equity and inclusion).



CE ÎNSEAMNĂ CANCEL CULTURE?

Susținătorii corectitudinii politice au obiceiul de a-și stigmatiza adversarii. În loc să le invalideze argumentele, îi decretează rasiști, misogini, homofobi ș.a.m.d. Etichetele sunt gândite să ostracizeze social, să intimideze, să scoată din joc (to cancel). În românește s-a impus formula „cultură a anulării“.

Fără îndoială, activiștii pot pretinde că, în fond, nu fac decât să-și utilizeze libertatea de expresie. Dacă ei socot că un ins are idei și purtări toxice pentru comunitate, îl numesc ca atare – și, eventual, îl evită. Baiul este că, posedând criterii excentrice, militanții corecți politic descoperă „păcătoși“ pretutindeni. Scrutată prin ochelarii lor, umanitatea e o adunătură de fanatici. Ceea ce înseamnă că o pârghie legitimă (să-i spunem indignare) ajunge să fie folosită împotriva unor oameni adeseori inocenți.

De altfel, activistul nu se mulțumește întotdeauna să îl evite el pe cel antipatizat. Vrea să îl evite și alții. Și depune diligențe în acest sens. Poate sintagma „cultură a anulării“ nu ar fi avut lipici, dacă nu s-ar fi înregistrat numeroase cazuri de abuz. Cazuri în care activiștii s-au străduit să provoace concedierea celui luat în vizor, suspendarea unor evenimente la care el participa, ruperea de contracte și legături. Presiunea socială ia, în asemenea cazuri, chipul neliniștitor al hărțuirii.

CE ÎNSEAMNĂ VIRTUE SIGNALING?

Fac paradă de virtute (virtue signaling) persoanele care, deși nu sunt foarte interesate de cauzele corectitudinii politice, le asumă în chip zgomotos. Temându-se să nu fie judecate pentru tăcere, ele intră în cor, plusează, caută să se facă văzute. E un conformism al fricii. E un mod de a spune „Iată, ne găsim de partea bună a lucrurilor. Nu ne suspectați!“

CE ÎNSEAMNĂ, ÎN ACEST CONTEXT, „URĂ DE SINE“?

Adepții corectitudinii politice au un mod selectiv de a se indigna. Vorbesc enorm despre „patriarhatul“ din țările occidentale (deși acolo condiția femeii s-a îmbunătățit mult în ultimul secol), dar ezită să condamne patriarhatul din țări extra-occidentale unde femeile nu au voie să meargă la școală sau sunt ucise cu pietre pentru adulter. Adepții corectitudinii politice vorbesc enorm despre trecutul colonialist al civilizației occidentale (deși aceasta a făcut pași serioși pentru a-l lăsa în urmă, ca dovadă însăși apariția corectitudinii politice!), dar ezită să amintească că mai toată istoria omului, în oricare civilizație, este un lung șir de anexări, cruzimi, jafuri, înrobiri.

Adepții corectitudinii politice vorbesc enorm despre islamofobia din țările occidentale (unde musulmanii continuă totuși să imigreze, riscându-și chiar viața pentru asta), dar sunt timizi când vine vorba de islamofobia din alte țări (a se vedea China, unde populația uigură face obiectul unor inginerii sociale teribile). Născută în Occident, corectitudinea politică e o mișcare cu un puternic afect anti-occidental. Este motivul pentru care criticii săi invocă „ura de sine“. Și este motivul pentru care a fi împotriva corectitudinii politice, trebuie subliniat, nu echivalează cu a fi împotriva Occidentului.

Ideologia de care ne ocupăm abundă – sper că devine evident – în incoerențe, în teze contradictorii. Contradicția inerentă urii de sine poate fi exprimată și astfel: activiștii găsesc o plăcere imensă în denigrarea Europei, pe care o acuză în cor de toate relele pământului – de unde ar reieși că, din punctul lor de vedere, vinile diferitelor civilizații pot fi comparate și, la urmă, ierarhizate. Pe de altă parte, aceiași activiști sar ca arși dacă cineva afirmă că Europa are realizări demne de admirația întregii lumi (bunăoară, carta drepturilor omului) – de unde reiese că de fapt, din punctul lor de vedere, meritele diferitelor civilizații nu pot fi comparate și ierarhizate. Personal, nu caut aici să încurajez sau să descurajez ierarhiile. Constat doar că, îmbătată de ură de sine, corectitudinea politică se calcă singură pe pantofi: când e să scoată la iveală vinile europene, ierarhiile sunt binevenite; când e să pună în lumină meritele europene, ierarhiile sticlesc imperialist. Avid să denunțe intoleranța, secolul XXI vorbește foarte mult de fobii. Eu aș vorbi, în acest caz, de sinefobie – adică de alergia noastră la noi înșine.

CE ÎNSEAMNĂ MICROAGGRESSIONS ȘI SAFE SPACES?

Un străin care vorbește cu accent limba țării de adopție simte un anumit disconfort când, într-o conversație amabilă, de toată ziua, e întrebat din ce țară vine. Întrebarea nu are nimic răutăcios, dar ea îi amintește că e nițel diferit, că alteritatea sa e observată și, poate, judecată. Același vag sentiment de inconfort îl are un bărbat de doi metri când e întrebat dacă a făcut baschet. Sau o mamă cu mulți copii când e întrebată cum se raportează la femeile de carieră. Corectitudinea politică numește asemenea difuze afronturi microagresiuni (microaggressions). Și le condamnă, fie că sunt intenționate, fie că sunt involuntare. Are sau nu dreptate să le condamne? Părerea mea este că, indiferent ce credem despre cele trei exemple, migroagresiunile sunt o problemă reală. Și că, unsă cu ceva tact, cu un plus de atenție la împrejurări și interlocutori, frecarea socială ar avea de câștigat. Ne-am simți cu toții mai bine. Pe de altă parte, corectitudinea politică tinde să gonfleze această problemă, să facă din țânțar armăsar.

Un exces este că ea identifică microagresiuni la tot pasul, adică inclusiv acolo unde nu există. Pentru noua ideologie, interacțiunea de zi cu zi e o ploaie torențială de microafronturi, o furtună de discriminări. Un alt exces, derivat din primul, este că propune ca soluție amenajarea de safe spaces („spații sigure“). Ce sunt spațiile sigure? În unele universități nord-americane, studenții minoritari care nu mai suportă stresul frecării sociale se refugiază în încăperi unde nu au acces studenții majoritari. Sunt spații plăcute, relaxante, unde capeți garanția că, pentru o oră sau două, ești între ai tăi și îți tragi sufletul. Evident, ar fi greșit să credem că aceste „adăposturi“ sunt ubicue în universitățile contemporane. Dar simplul fapt că în urmă cu un deceniu nu existau iar acum există arată o involuție. Tot așa cum arată o involuție faptul că, în aceleași universități, ideea căminelor separate pe rase a încetat să mai fie un tabu. Dacă te retragi o oră în timpul zilei, de ce nu te-ai retrage cu totul în timpul nopții? Alungată din instrumentarul social al majorităților, segregarea dă semne că învie în instrumentarul social al minorităților.

CE ÎNSEAMNĂ CULTURAL APPROPRIATION?

O discretă invitație la segregare este și protestul corectitudinii politice la adresa a ceea ce ea numește „furt identitar“ (cultural appropriation).

E, de pildă, normal ca o familie irlandeză din New York să deschidă un restaurant cu mâncare amerindiană?

  • Răspunsul simțului comun: evident.

  • Răspunsul noului activism: nu, nu e normal.

După ce europenii au furat pământul indigenilor, vociferează corectitudinea politică, acum le fură și gastronomia. Amerindienii trebuie lăsați să se bucure de identitatea lor.

Deschiderea restaurantului ar fi o insultă, un mod de a le jefui obiceiurile. Inutil să comentez că acest mod gelos de a privi relațiile dintre culturi pune căluș înseși firii umane.


Istoria speciei noastre e un continuu și frenetic schimb între civilizații. Schimbăm cuvinte, datini, mâncăruri, haine, simboluri, bani, zei. Cum să-ți imaginezi că fiecare trib stă cuminte în pătrățica lui geografică, consumând numai cultura pe care ea însăși o produce? E suficient să privim în jur: omul secolului XXI se îmbracă după croi european, își gătește paste italienești, durează zgârie-nori ca în America, numără ca arabii, deschide săli de arte marțiale japoneze în Africa, scrie romane în stil rusesc, pufăie trabucuri cubaneze, se tatuează cu ideograme chinezești, cântă hip-hop la Seul și, fie-mi îngăduit să observ, preia teorii californiene despre cultural appropriation la București, Cluj sau Iași. Frumusețea culturilor e să comunice, nu să se ghetoizeze. Bizareria timpului actual este însă că ne obligă să apărăm adevăruri banale, lucruri știute dintotdeauna.

CE ÎNSEAMNĂ, ÎN ACEST CONTEXT, „JIGNIRE“?

Trăim într-o epocă a hiper-sensibilității. Oamenii crescuți în spiritul corectitudinii politice se simt foarte ușor jigniți, discriminați, luați peste picior. Cine a văzut scene precum aceea în care, la Yale, în 2015, sociologul Nicholas Christakis a fost muștruluit aiurea de studenți știe că hiper-sensibilitatea merge, uneori, până la isterie. Cea mai banală remarcă, cel mai nesemnificativ gest, cea mai palidă intonație pot fi citite suspicios și considerate ofensatoare. Adică pricină de tulburare interioară pentru „victime“. Celebrate din toate amvonurile, identitățile de grup se dovedesc, prin urmare, extraordinar de fragile. De unde și sugestia unora că noua generație este alcătuită din snowflakes („păpădii“, cu o traducere liberă). Totul o jignește, totul o clatină. Lumea, doldora de micro- și macro-agresiuni, e un iad de care nu te poți păzi decât în interiorul căptușit al „spațiilor sigure“.

Îmi permit să observ că fenomenul are, în sine, ceva paradoxal. Niciodată, în istoria civilizației, oamenii nu au fost totuși mai toleranți decât azi. Dar niciodată, în istoria civilizației, oamenii nu s-au acuzat unii pe alții mai des de intoleranță. În secolul XXI, a pretinde că ceilalți sunt misogini, rasiști, homofobi, transfobi, islamofobi, clasiști, xenofobi, grasofobi, vârstiști a devenit un fel de „bună ziua“. Ne trezim și ne culcăm cu bucuria de a constata că viețuim într-un ocean de fanatism și că îl putem denunța, în cuvinte acide, la fiece pas. Suntem, într-un fel, era fobofiliei. Născuți între oameni imperfecți, dar mai decenți ca niciodată, adorăm să îi descoperim odioși, să le inventăm vini grandioase, să-i ponegrim. Ce plăcere să putem demasca! Acum 500 de ani, când specia șiroia de intoleranță, prea puțini erau preocupați să o arate cu degetul. Astăzi, când intoleranța a scăzut la cote istorice, toți acuză pe toți de intoleranță. Fobofilia este una dintre ironiile veacului.

CE ÎNSEAMNĂ WOKENESS?

Susținătorii corectitudinii politice ajung, uneori, foarte departe cu teoriile lor.

  • Există activiști pentru care noțiunea de „matematică pură“ e suspectă, deoarece sugerează că există și matematici grosolane, inferioare.

  • Există activiști pentru care expresiile „câmp disciplinar“ și „muncă de teren“ ar trebui eliminate din pedagogie, deoarece le evocă elevilor ogoarele pe care munceau sclavii negri.

  • Există activiști pentru care zgârie-norii nu fac decât să accentueze estetica falică a orașelor, manifestă în obeliscuri, foișoare, turnuri, columne, fleșe.

  • Există activiști pentru care faptul că facultățile de medicină ignoră terapiile vracilor din Orient vădește șovinism științific.

  • Există activiști pentru care glaciologia are semnalmentele unei științe machiste, de vreme ce tratează gheața ca pe un obiect pasiv, numai bun de cunoscut prin metode de cercetare masculine (măsurători, predicții, control, penetrare).

  • Există activiști pentru care a folosi tacâmuri nu ține de igienă și eleganță, ci de o anumită rigiditate a burghezului, incapabil să priceapă farmecul mâncatului cu mâna.

  • Există activiști pentru care dorința profesorilor de a avea elevi silitori și disciplinați ascunde un mod „alb“ de a înțelege educația, elevii de altă culoare fiind asupriți cu exigențe străine de ei.

  • Există activiști pentru care a lăuda un mare artist ca pe un „aristocrat al spiritului“ denotă clasism, căci irizează pozitiv ideea de aristocrație.

  • Există activiști pentru care a vrea să știi de unde a izbucnit o epidemie este xenofob, căci revine la a vrea să asociezi răul cu o țară anume.

  • Există, în fine, activiști pentru care Scriptura păcătuiește prin misoginie ori de câte ori pomenește de „Tatăl nostru“ sau de „Fiul Domnului“. De ce nu „Mama noastră“? – sună interpelarea. De ce nu „Fiica Doamnei“? Nu putem avea o filologie mai inclusivistă?

A da dovadă de wokeness înseamnă, așadar, a fi vigilent, a fi mereu treaz, a identifica și denunța cele mai mărunte semne de discriminare. Numesc vigilighenție familia celor ce monitorizează neobosit viața socială și se grăbesc să-și acuze semenii de homofobie, rasism, sexism etc.

CE MAI AU ÎN COMUN EXEMPLELE DE LA RĂSPUNSUL PRECEDENT?


Mai cu seamă, faptul că politizează lucruri care nu au legătură cu politica. Epistemologii obișnuiesc să spună că întrebările lipsite de sens sunt întrebările din categoria „ce culoare are miercuri?“ Zilele, în mod evident, nu sunt entități descriptibile cu limbaj cromatic. Ideologia de care ne ocupăm se numește corectitudine politică tocmai pentru că tinde să politizeze orice activitate umană. Noțiunile din matematică, tratamentele medicale, studiul ghețarilor, bunele maniere, pedagogia, arhitectura, investigarea epidemiilor, filologia biblică sunt doar câteva exemple. Oriunde pătrunde, ideologia aceasta începe să descrie în limbaj politic lucruri care au tot atâta legătură cu politica, cât au culorile cu zilele săptămânii. E ca și cum, pentru a duce analogia mai departe, am fi obsedați să aflăm ce culoare are inflația, ce culoare au verbele, ce culoare au negocierile bilaterale dintre state, ce culoare are astenia, ce culoare au numerele iraționale.

CEEA CE INVOCAȚI NU SUNT CAZURI IZOLATE?

Vreme de decenii, opozanții corectitudinii politice au fost întâmpinați cu o sceptică invitație la relaxare: „Sunt cazuri izolate, irelevante. Exagerări ici și colo.“ Dar fenomenul nu a făcut decât să cucerească teren. Se poate compara răspândirea sa în anii ’90 cu răspândirea sa acum? Or, lungul drum parcurs a fost posibil tocmai pentru că oamenii au ridicat mereu din umeri, relativizant.


CE ÎNȚELEGE CORECTITUDINEA POLITICĂ PRIN „DISPARITĂȚI“?

Pentru a explica, vă invit să ne închipuim un oraș a cărui demografie arată așa: 50% bărbați și 50% femei; 70% albi și 30% negri; 90% heterosexuali și 10% homosexuali. Să ne închipuim apoi că, făcând un tur al instituțiilor din oraș, descoperim că slujbele importante sunt împărțite „dezechilibrat“. Descoperim, de pildă, că doar 30% dintre avocați sunt femei, că doar 20% dintre medici sunt negri, că doar 5% dintre profesori sunt homosexuali.

Ce concluzie putem trage? Teoria disparităților – centrală pentru ideologia corectitudinii politice – are un răspuns mecanic: orice neconcordanță de cifre denotă discriminare.

Dacă homosexualii reprezintă 10% din populația totală a unui oraș și doar 5% din populația sa profesorală, avem de-a face cu o discriminare, cu o injustiție. Cu alte cuvinte, nu e nevoie să se probeze în niciun fel că, în acel oraș, homosexualii au fost împiedicați să se angajeze în spitale. Simpla nesuprapunere de cifre e suficientă.

Procurori ai demografiei, teoreticienii disparităților înlocuiesc gândirea cu numărătoarea: cum văd o organigramă, o feliază potrivit identităților, pentru ca apoi, raportând totul la ansamblul populației, să conchidă că avem de-a face cu nedreptăți.

CE ARGUMENTE POT FI OPUSE ACESTEI VIZIUNI?

În primul rând, aș zice că nu e rațional să vorbești de atmosfera discriminatorie dintr-o instituție sau dintr-o breaslă fără să poți proba discriminarea. Dacă nu se sprijină pe fapte și argumente, enunțurile noastre sunt mai curând emisii sonore decât opinii. A echivala în mod mecanic orice disparitate cu o discriminare deschide o ușă către iraționalism. Motivele pentru care procentele dintr-o organigramă pot să nu corespundă cu procentele din totalul populației sunt prea multe pentru a fi enumerate. Suficient să spunem că între ele se găsește și un factor inevitabil în afacerile omenești, de când e lumea lume: hazardul.

Analiza pe bază de numărătoare e nu doar irațională, ci și imorală. Discriminarea în funcție de etnie, religie, sex, rasă sau preferință sexuală e un lucru prea grav, pentru a-l mânui cu ușurință. Frizăm calomnia. De ce să aruncăm un blam atât de negru asupra unei instituții sau bresle, dacă nu suntem siguri că avem dreptate? E corect să ne acuzăm semenii cu atare dezinvoltură? Nu ar trebui să fim mai responsabili în rechizitoriile noastre? Dacă nu ne place să fim acuzați pe nedrept de una sau alta, poate ar trebui ca nici noi să nu acuzăm pe nedrept.

Merită observat că vigilighenția deplânge procentul profesional numai când acesta e mai mic decât procentul din totalul populației. Când e mai mare, se eschivează. Pentru a rămâne la exemplul de mai sus, dacă se descoperă că profesorii dintr-o localitate sunt homosexuali în proporție de 15% (nu de 5%), discrepanța nu mai deranjează. În situațiile de disproporție în jos, se solicită echitate, reprezentativitate, concordanță riguroasă între cifre; în situațiile de disproporție în sus, exigența se evaporă.

Această incoerență se confirmă și în sens invers, anume dacă ne referim la slujbele dificile sau lipsite de prestigiu. Nimeni nu se plânge că prea puține femei lucrează în mină, că prea puțini negri ajung gunoieri, că prea puțini homosexuali aleg cariere de ciocli. Vocală când e vorba de creșterea accesului la meserii cu prestigiu, teoria disparităților ațipește când e vorba de accesul la meserii fără prestigiu.

CE ALTE SCĂDERI PREZINTĂ TEORIA DISPARITĂȚILOR?

Am enumerat până acum neajunsuri ale reflecției preocupate de disparități. Merită să pomenim și neajunsuri ale acțiunii preocupate de ele. De ce socot o idee nefericită să împarți slujbele în funcție de cote, așa cum propun – drept răspuns la disparități – unii activiști ai corectitudinii politice?

Îmi pare rău pentru truism, dar ar trebui să fie deja limpede că, într-o societate dreaptă, împărțirea slujbelor se face în funcție de merit, nu în funcție de culoarea pielii, tipul cromozomilor, preferințele din alcov ș.a.m.d. Dacă nu e drept ca un individ să câștige un concurs pentru că e bărbat, alb, heterosexual, tânăr sau slab, de ce ar fi drept să îl piardă pentru exact aceleași motive?

Presupoziția unei organizații ce scoate la concurs două locuri și ține cu tot dinadinsul ca unul să revină unui tânăr și celălalt unui bătrân este nefirească: dacă la concurs se vor prezenta doi candidați tineri buni și un candidat bătrân slab, unul dintre tineri va fi tras pe linie moartă pur și simplu pentru că e tânăr. De ce ni se pare că această injustiție e în ordine?


Soluția cotelor este, în plus, nepractică. Când ți se face o operație, vrei să fii sigur că spitalul a angajat cel mai bun chirurg cu putință; te interesează să ieși de acolo viu și sănătos, nu să participi la un joc social în care anumite grupuri sunt favorizate. Când ai un proces în care îți riști libertatea sau averea, vrei să știi că te reprezintă un avocat competent și experimentat, nu unul ales pe criterii extraprofesionale. Când pleci într-o călătorie, vrei să știi că pilotul te va duce la destinație în condiții sigure, nu că a primit manșeta din nu știu ce calcul identitar. În orice împrejurare de viață, noi socotim instinctiv că meritul este singurul criteriu în funcție de care trebuie împărțite responsabilitățile. Socotim că așa e mai practic, mai eficient, mai aducător de beneficii. A opta pentru cote în defavoarea meritului presupune să ignorăm această veche înțelepciune practică.

Să ne imaginăm că populația unui oraș e alcătuită din bulgari (50%), români (25%) și sârbi (25%). Și să ne imaginăm că, plângându-se de rele tratamente din partea bulgarilor, românii ar obține cote. Ceea ce se spune rar în asemenea situații este că, în mod previzibil, cotele primite de minoritatea română ar lovi nu doar în bulgari (considerați opresivi), ci și în sârbi. Pentru a ilustra, să ne închipuim ce s-ar întâmpla dacă o instituție ar scoate la concurs 100 de posturi, ar dori să respecte distribuția 50-25-25, dar nu ar găsi decât 13 candidați români pregătiți? De bună seamă, ar angaja 12 români nepregătiți în poziții care, altminteri, ar fi revenit unor bulgari și sârbi. Scenariul nu e atât de fictiv pe cât pare. Recent, unele universități nord-americane au fost acuzate că, pentru a admite un număr anume de studenți negri, au discriminat nu doar candidați albi, ci și candidați de proveniență asiatică. Bine pregătiți (mai bine pregătiți decât albii), junii asiatici devin astfel victime colaterale într-un război identitar fără legătură cu ei.

Ori de câte ori se numește un guvern, vigilighenții se grăbesc să numere câți miniștri sunt bărbați și câți sunt femei. Și se pleacă de la presupoziția că o distribuție optimă este jumătate-jumătate. Genul acesta de dezbatere mă ajută să indic ultimul neajuns semnificativ al sistemului de cote. De ce, când se numește conducerea unei țări, unica reprezentare proporțională la care trebuie să fim atenți ar fi cea dintre sexe? De ce dihotomia bărbați-femei ar fi mai importantă decât dihotomiile credincioși-atei, creștini-musulmani, heterosexuali-homosexuali, albi-negri etc.? Și, dacă decidem că toate aceste împărțiri sunt de fapt importante, cum mai arată întocmirea unui guvern? Cum faci să respecți simultan toate proporțiile și să ai atâția bărbați, atâtea femei, atâția credincioși, atâția atei, atâția creștini, atâția musulmani, atâția albi, atâția negri, atâția heterosexuali, atâția homosexuali etc.? Nu se transformă totul într-o acrobație matematică imposibilă? Și nu se nasc întrebări din ce în ce mai rafinate și mai absurde: de ce toți homosexualii din guvern sunt albi? Nu există și homosexuali negri? De ce toate femeile sunt creștine? Nu există și femei atee? Soluția clasică – ’în funcții, guvernamentale sau de orice alt tip, trebuie numiți oamenii cei mai pricepuți și mai cinstiți’ – rezolvă elegant întreaga încurcătură.

DORIM SAU NU REGULI EGALE PENTRU TOȚI?


Întrebarea poate fi formulată și astfel: suntem sau nu de acord că indivizii trebuie tratați în mod egal, indiferent de etnie, rasă, sex, preferință sexuală, religie, clasă? Este sau nu acesta un principiu important pentru noi?

La prima vedere, s-ar spune că, da, e un principiu important. Enumerarea de mai sus ne este imens familiară. Și dragă. O întâlnim peste tot – în constituții, în legi, în cartele etice ale companiilor, în formulistica gata-făcută a presei și a organizațiilor neguvernamentale. Și, de fiecare dată când o întâlnim, ni se pare cel mai natural lucru din lume să consimțim. A trata oamenii în mod egal e un elementar semn de civilizație, o regulă obștească fundamentală, un discret legat al creștinismului și luminismului deopotrivă. Înșirăm identitățile de grup tocmai pentru a declara că ele nu sunt esențiale, pentru a institui o exigență ce trece dincolo de ele. Am depășit tribalismul, înțelegem să fim toleranți.

Pe de altă parte, așa cum arăt, ideile contrare acestui universalism sunt tot mai numeroase. Și prind din ce în ce mai mult. Clamăm cu mândrie indiferența față de identitățile de grup, dar marotele secolului nostru (lupta împotriva disparităților, preferința pentru cote, goana după reprezentativitate) taman în identitățile de grup se împiedică. Când acceptăm că un colectiv trebuie organizat așa încât să includă atâția bărbați și atâtea femei, atâția albi și atâția negri, atâția heterosexuali și atâția homosexuali, ne găsim în cel mai net tribalism. Într-o asemenea ambianță, nu doar că nu am lăsat în urmă identitățile de grup, dar am ajuns să ne rânduim întreaga viață în funcție de ele.

O ultimă, dar importantă precizare: eu nu pretind că principiul egalității universale în fața regulilor nu admite nicio excepție. De la caz la caz, în funcție de context, poate că e bine să se facă concesii, cedări. Semnalez însă că cedările se înmulțesc de la o zi la alta și că nimeni nu pare să mai înțeleagă că ele trebuie să rămână soluții excepționale, reglementări izolate, abateri temporare. Cu alte cuvinte, deși ne încântă enumerarea ritualică „indiferent de etnie, rasă, sex etc.“, părem să o ignorăm glorios în practică. Uităm că e una dintre pietrele unghiulare ale civilizației și că o prea mare îndepărtare de ea ne rătăcește. Conduita optimă? Să facem, când și când, unele excepții, dar să le facem conștienți că suspendăm o regulă-cheie, la care trebuie să ținem și la care trebuie să ne întoarcem întotdeauna, imediat ce putem, ca la însăși ideea de dreptate.

CORECTITUDINEA POLITICĂ NU E UN ALT NUME PENTRU RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI?


Nu. Doctrina drepturilor omului insistă asupra faptului că indivizii au în comun faptul de a fi oameni — aparținând aceleași specii, merită toți același tratament. Doctrina corectitudinii politice insistă asupra faptului că indivizii aparțin unor grupuri identitare diferite — și fiecare grup trebuie tratat diferit, în funcție de profilul său și de istoria sa. Doctrina drepturilor omului nu ne cere nici să fim obsedați de grupuri (cum pretinde reflecția corectă politic), nici să favorizăm anumite grupuri (cum pretinde acțiunea corectă politic). În spiritul drepturilor omului este să atenuăm diferențele; în spiritul corectitudinii politice este să le exacerbăm.

CORECTITUDINEA POLITICĂ NU E UN ALT NUME PENTRU TOLERANȚĂ?


Nu. Se numește tolerantă persoana care își tratează semenii cu o atenție egală, indiferent de grupul din care ei fac parte. Se numește corectă politic persoana pentru care apartenența de grup a semenilor e atât de importantă, încât regula egalității de atenție devine caducă. Exemplu de toleranță: Martin Luther King susținea că oamenii trebuie tratați în funcție de caracterul lor, nu în funcție de rasa căreia îi aparțin. Exemplu de corectitudine politică: adepții a ceea ce se cheamă „teoria critică a raselor“, o doctrină influentă azi, susțin că albii și negrii nu pot fi tratați egal. De vreme ce negrii au fost discriminați în trecut, albii trebuie discriminați în prezent. „Singura soluție la vechiul rasism este un rasism răsturnat.“

CORECTITUDINEA POLITICĂ NU E UN ALT NUME PENTRU EGALITATE?


Nu. Valoarea cardinală a ideologiei e echitatea, nu egalitatea (vezi și sloganul diversity, equity and inclusion). La un examen, egalitatea presupune ca elevii să primească aceleași subiecte, urmând ca, în funcție de pregătirea lor, să capete note diferite. Echitatea, dimpotrivă, ar presupune ca elevii să primească subiecte diferite (adaptate la nivelul fiecăruia), astfel încât toți să obțină aceeași notă. O societate egală este una în care cetățenii joacă după aceleași reguli. O societate echitabilă ar fi una în care regulile diferă, astfel încât rezultatele tuturor să fie identice.

AU DREPTATE ADVERSARII CORECTITUDINII POLITICE SĂ O DESCRIE CA PE UN „TOTALITARISM BLÂND“?

Expresia „totalitarism blând“ e o contradicție în termeni. Regimul dintr-o țară este ori blând (caz în care nu e totalitar), ori totalitar (caz în care nu e blând). Se numește totalitarism situația politică în care o clică pune mâna pe întreaga putere (poliție, armată, justiție, finanțe, presă etc.) și o folosește în mod discreționar, adică fără control din partea cetățenilor. Corectitudinea politică este doar un mănunchi de idei greșite. Presiunea socială exercitată de ele devine uneori greu de suportat, dar nu trăim în totalitarism.

AU DREPTATE ADVERSARII CORECTITUDINII POLITICE SĂ O DESCRIE CA PE O FORMĂ DE „TERORISM INTELECTUAL“?

La nivelul fiecărei societăți, împătimiții corectitudinii politice sunt puțini. Dacă mișcarea reușește totuși să se impună în legislație, învățământ, practici, limbaj, moravuri este pentru că minoritatea e vocală și obișnuiește să-și stigmatizeze oponenții, pe care îi scoate la mantinela dezbaterii publice acuzându-i de clasism, misoginie, xenofobie etc.

Acest mecanism – prin care o minoritate activă se impune majorității pentru că reușește să o intimideze, să o constrângă la tăcere – le evocă unora terorismul. Eu prefer să evit cuvântul. Îl găsesc excesiv. Nimic din ceea ce numim „cultură a anulării“ nu îmi sugerează cagule, bombe și luări de ostatici. Pe de altă parte, majoritatea ar trebui să-și facă ea însăși un examen de conștiință: oare nu se lasă cam ușor intimidată? Oare lașitatea cu care acceptă ucazurile minorității nu e parte din problemă?

AU DREPTATE ADVERSARII CORECTITUDINII POLITICE SĂ INSISTE ASUPRA CARACTERULUI SĂU „IDEOLOGIC“?


Mai degrabă nu. Teoriile de la care se revendică adversarii corectitudinii politice sunt tot ideologii. Problema nu sunt ideologiile, ci ideologiile greșite.

AU DREPTATE ADVERSARII CORECTITUDINII POLITICE SĂ O DESCRIE CA PE „O NOUĂ RELIGIE“?


Nu agreez nici această formulă. Sigur că unele scăpărări religioase există: spiritul sectar, iraționalismul (cuplat paradoxal cu dogmatismul), anumite ritualuri bizare din campusurile „emancipate“ (vezi imagini). Dar nu m-aș lăsa furat de cuvinte. În toate întreprinderile omenești găsim unul sau mai multe dintre aceste elemente.

Analogia cu religia mai degrabă încurcă decât descurcă. Faptul că ea caută să lovească corectitudinea politică nu o mântuiește de aproximație. Religiile sunt religii, ideologiile rămân ideologii. În general, când vrem să înțelegem în mod precis ceva, e de preferat să distingem, nu să asemuim. Criticii fenomenului trebuie, de altfel, să se hotărască: o mișcare nu poate fi simultan ideologie, religie, terorism și totalitarism, așa-i?

CE SE POATE SPUNE ÎN FAVOAREA CORECTITUDINII POLITICE?


În chestiuni de morală și politică, se cuvine să avem flexibilitate, discernământ, finețe. Cu siguranță că există situații particulare în care reflecția trebuie să ia în calcul identitățile de grup – ar fi absurd să ne prefacem că ele nu există. Și cu siguranță că există situații particulare în care acțiunea trebuie să ia în calcul identitățile de grup – viața socială are o complexitate infinită, nu putem exclude ca, în anumite circumstanțe, favorizarea punctuală și temporară a unor categorii îndelung oprimate să fie în slujba binelui. Necazul este că, prin corectitudinea politică, acest mod de a pune problemele se generalizează.

Când interpretează realitatea, corectitudinea politică tinde să vadă numai grupuri, tinde să le prezinte ca fiind neapărat în conflict, tindă să dea dreptate întotdeauna unora și niciodată altora. O triplă inadecvare. Iar, când încearcă să schimbe realitatea, corectitudinea politică tinde să propună peste tot cote, reprezentativitate, felieri ale corpului social – neglijând că, într-o comunitate sănătoasă, asemenea soluții rămân excepții. Și în materie de reflecție, și în materie de acțiune, noul tribalism reduce lucrurile, în chip automat, la sexe, rase, etnii, preferințe sexuale, clase, religii.

CE ESTE, AȘADAR, CORECTITUDINEA POLITICĂ?

A privi lumea prin lentila identităților de grup; a depista, la tot pasul, conflicte între ele; a crede că adevărul, binele, frumosul izvorăsc întotdeauna dintr-o parte și niciodată din cealaltă (ceea ce revine, de fapt, la abandonarea reflecției bazate pe adevărat, bun, frumos în favoarea reflecției bazate pe corect-incorect); a considera că singura soluție la discriminări sunt discriminările inverse. Ne confruntăm cu o manie identitară.

CINE PROFITĂ DE ASCENSIUNEA CORECTITUDINII POLITICE?

În primul rând, cei care adoră să-și judece semenii, să le lipească pe frunte etichete infamante („grasofob“, „clasist“, „vârstist“, „abilitist“ ș.a.) Distribuind anateme, vigilighenții se distrează nemaipomenit și se simt superiori din punct de vedere moral. Câștigați ies și cei care au transformat doctrina în meserie. În unele țări, instructorii de „diversitate, echitate și incluziune“ fac bani frumoși în instituțiile și companiile unde sunt invitați să vorbească (pentru a „forma“ angajații).

În fine, un beneficiar paradoxal este radicalismul de dreapta. În zilele noastre, după baia de sânge produsă de intoleranță în secolul XX, radicalilor de dreapta le e jenă să spună întocmai ce gândesc. Ei nu pot striga de la amvon că iubesc rasismul, xenofobia și toate celelalte. Așa că se refugiază în critica corectitudinii politice, adică în critica unei mișcări pline de incoerențe și bizarerii, ideale ca țintă. Ce bucurie, pentru bigoți, să aibă în sfârșit ocazia de a-i denunța pe cei ce denunță bigotismul! Ce inamic la îndemână!

CE ALTERNATIVĂ AVEM LA CORECTITUDINEA POLITICĂ?

În ordinea reflecției, e suficient să rămânem inteligenți și atenți la fapte. Nu toate lucrurile din lume au legătură cu identitățile. Nu tot ceea ce are legătură cu identitățile ia forma diferendului. Și nu toate diferendele trebuie tranșate în beneficiul unora, mereu aceiași.

În ordinea acțiunii, steaua polară rămâne egalitatea indivizilor în fața regulilor. Stropită, dacă se poate, cu niscaiva cumsecădenie.

CUM DISTING ÎNTRE PREOCUPAREA LEGITIMĂ PENTRU MINORITĂȚI ȘI PREOCUPAREA CORECTĂ POLITIC?

La capitolul reflecție, textul de față a sugerat repetat metoda lui „de la caz la caz“.

  • Este rasist să folosim un cuvânt dezgustător precum „cioroi“?

    • Bineînțeles.

  • Este rasist ca toți elevii dintr-o clasă, indiferent de culoare, să primească teste de gramatică?

    • Bineînțeles că nu.

  • Este clasist să tratezi săracii ca pe niște cetățeni de rang secund?

    • Bineînțeles.

  • Este clasist să afirmi că fiecare meserie are o elită a sa și că umanitatea nu va progresa decât prin munca celor talentați?

    • Bineînțeles că nu.

  • Este grasofob să-i refuzi unui angajat promovarea pentru că e supraponderal?

    • Bineînțeles.

  • Este grasofob medicul care susține că excesul de greutate afectează respirația?

    • Bineînțeles că nu.

S-a spus despre corectitudinea politică că reprezintă o panică morală. Totul este, pentru ea, exploziv. Identitar și exploziv. Ca alternativă la panica morală, eu propun judecata calmă de la caz la caz. Adică analiza inteligentă a faptelor, discernământul, măsura.

La capitolul acțiune, textul de față a înaintat ca principiu fundamental egalitatea în fața regulilor: nu se cade să dezavantajăm un individ doar pentru că aparține unui anumit grup, dar nu se cade nici să-l avantajăm. Nimeni nu e împiedicat în chip particular să obțină un bun social și nimeni nu e ajutat în chip particular să-l obțină. Concurăm din poziții egale. Cu această busolă în minte, va fi ușor să ne orientăm în peisajul tot mai confuz și mai înfierbântat al civismului de azi.

CE URMEAZĂ?

Nimeni nu știe, desigur. Fenomenul poate să se stingă în următorii ani, tot așa cum poate să prindă aripi. În cazul din urmă, e de presupus că antagonismele vor prolifera. Se va vorbi nu doar despre bărbați-femei, albi-negri, heterosexuali-homosexuali, bogați-săraci, slabi-grași, tineri-bătrâni, ci și despre frumoși-urâți, inteligenți-proști, celebri-anonimi, țărani-orășeni etc. Pentru tensiunea dintre frumoși și urâți, cuvântul există deja: lookism („frumosism“).

CE AVEM DE FĂCUT?

O primă sugestie: e cazul să ne scuturăm de frică și să demontăm – cu acribie, politețe, umor – sofismele noii ideologii. Dacă analizele lucide și detaliate despre fenomen se numără la noi pe degete este pentru că intelectualii se tem. Se tem că, adastând asupra subiectului, vor fi luați la ochi de activiști. În cel mai bun caz, mulți înjură corectitudinea politică scurt și abstract, refugiindu-se apoi în teme mai mătăsoase.

Altă sugestie: ar fi ingrat să ștergem cu buretele toată lucrarea corectitudinii politice. Bine strunite, reduse la unelte cu care înțelegem sau îndreptăm unele situații de excepție, concepte precum „microagresiune“, „furt identitar“, „patriarhat“, „disparitate“ pot avea folosul lor. Eu nu le resping complet. Resping doar sugestia că utilitatea lor e mai mult decât marginală, că trebuie transformate în dinami universali ai reflecției și acțiunii. Resping, de asemenea, felul necinstit, arțăgos, distructiv în care aceste concepte sunt mânuite de vigilighenție.

Sugestie finală: în orice efort polemic ne-am angaja, se cade să nu cedăm niciun milimetru bigoților. Să nu ne învoim cu intoleranții. Xenofobia, rasismul, homofobia, misoginia și toate celelalte sunt orori pure. Faptul că ideologia discutată aici le combate în mod inadecvat nu înseamnă că ele nu trebuie combătute. Mi se pare periculos să uităm că, denunțând corectitudinea politică, unii caută de fapt să le perpetueze. Trebuie, așadar, să ne gândim cu zgârcenie antantele. Nu te aliezi cu cancerul pentru că nu-ți place unul dintre tratamente.

*****

CÂTEVA SUGESTII TERMINOLOGICE. „Vârstism“ pentru ageism. „Grasofobie“ pentru fatphobia. „Abilitism“ pentru ableism. „Instigare la ură“ în loc de hate speech sau „limbaj al urii“ (nu e nevoie să traducem literal numele englezești ale unor realități pe care le cunoaștem de mult). „Cote pentru sexe“ în loc de „cote de gen“. „Egalitate între sexe“ în loc de „egalitate de gen“. „Despăgubiri“ sau „compensații“ pentru reparations (nu „reparații“). „Furt identitar“ pentru cultural appropriation. „Minorități sexuale“ în loc de L.G.B.T. (acronimul e greu de articulat hotărât, greu de trecut la dativ și genitiv etc.). „Paradă de virtute“ pentru virtue signaling. „Păpădii“ pentru snowflakes (chiar dacă e o traducere mai liberă). „Stigmat“ în loc de „stigmă“. „Sinefobie“ pentru înclinația Occidentului recent de a se detesta pe sine. „Fobofilie“ pentru plăcerea cu care activiștii corectitudinii politice descoperă extremism și extremiști la fiecare colț. „Vigilighenție“ pentru casta acestor activiști.

Alex Păun

După studii de filozofie, Alex Păun a lucrat vreme de câțiva ani pentru o editură. I-au trecut prin mână zeci de volume, începând cu clasici ai literaturii universale și terminând cu cercetări de istorie a ideilor. A susținut prelegeri și cursuri private.



36 afișări0 comentarii

Postări conexe

Afișează-le pe toate

コメント


bottom of page