Caritatea între profituri și pierderi
Costel Stăvărache este filosof, cercetător asociat al Institutului Ludwig von Mises România
Un argument important pentru care statul e un administrator prost este cel al profiturilor și pierderilor formulat de Ludwig von Mises. Acest argument poate fi aplicat și pe piața carității, nu doar la poștă și la companiile de stat în genere, și e regretabil că liberalii n-au aplicat explicit acest argument la piața carității.
Poziția lui Mises pe caritate este că prin capitalism suntem mai bogați și așa avem mai multe resurse pentru a-i ajuta pe cei săraci, pentru activitățile caritabile. Aceasta se adaugă ridicării nivelului de trai al săracilor prin instituțiile capitaliste. E o realitate că un sărac o duce mai bine într-o țară mai liberală decât într-una mai socialistă, în Elveția decât în Venezuela.
Tema este importantă pentru că poate cel mai important element de susținere a socialismului ( de către susținătorii socialismului- nota mea) este că:
Statul are grijă de săraci în timp ce piața îi lasă să moară pe stradă. Oamenii nu sunt altruiști iar statul îi face mai altruiști cu poliția.
De ce un program social de stat este mai rău decât unul privat?
Pentru același motiv din care o alimentară de stat e mai slabă decât una privată. Politicienilor și birocraților le lipsesc stimulentele pentru a obține rezultate bune. Despre aceasta este argumentul profitului și pierderii. Ca și la poștă, aici veniturile celui care oferă serviciul sunt decuplate de performanța lui.
Un birocrat care face alegeri proaste – de exemplu, să presupunem că este bine intenționat, dar alocă sume nesimțite pentru construcția unui azil de bătrâni – nu va suferi consecințele acestei alegeri.
Salariul lui merge mai departe.
Veniturile lui nu depind de donațiile unor donatori altruiști, ci vin automat din taxe.
Munca birocratului este decuplată de satisfacerea preferințelor unor consumatori, inclusiv de preferințele unui consum altruist.
E posibil ca preferințele altruiste ale statului să nu coincidă cu cele ale donatorilor. Unii donatori cred că banii trebuie cheltuiți pentru persoane paralizate, alții pentru mamele singure, alții pentru copii orfani etc. În statul asistențial, statul, nu donatorul, decide victimele și banii alocați. În felul acesta statul nu răspunde preferințelor altruiste ale donatorilor. Un donator vrea să ajute persoane paralizate și statul îi cheltuie banii obținuți prin furt pe spații sigure („safe spaces”). Și o persoană de familie bună și sănătoasă tun poate fi o victimă și să aibă nevoie de un spațiu sigur finanțat de la buget, spațiu în care să nu mai audă anumite cuvinte.
Tendința carității private va fi să-i facă pe oameni să se ajute singuri, să scadă numărul victimelor; tendința statului asistențial va fi să crească numărul victimelor. Relevant e aici, așa cum observa și Rothbard în Manifestul libertarian, că:
cei care primesc ajutor de șomaj nu găsesc niciodată de lucru.
Resursele altruiste sunt în competiție, ele însele fiind rare. Dacă risipesc bani pentru cei care se pot ajuta, rămân mai puțin pentru cei care nu