Apărarea frontierelor fiscale ale statului

Atunci când vorbim de apărarea ţării, ne gândim invariabil la frontierele de stat. Adică la acele linii de demarcaţie fizică în interiorul cărora fiecare stat îşi manifestă suveranitatea. Există însă şi un alt teritoriu fără de care statele nu pot exista. Îl vom numi teritoriul fiscal. În limbaj economic, el poartă denumirea de bază fiscală şi reprezintă totalitatea activităţilor umane care sunt taxate de către stat şi generează venituri fiscale. Nu are legătură cu frontierele fizice, ci cu cele „economice” ale statelor. Fără venituri din taxe, un stat nu există. El nu poate produce nimic, nu poate plăti nimic. Taxarea este chintesenţa statului.



Conform datelor oferite de Banca Mondială, la un procent de 14,3% din Produsul Intern Brut (PIB) pe 2018, respectiv 239,6 miliarde USD, încasările guvernamentale din taxe în România au fost în acel an (cel mai recent din statisticile fiscale internaţionale) de 41 de miliarde USD. Teritoriul său: 238.397 kilometri pătraţi. Ungaria, la un PIB de 157,9 miliarde USD în 2018 şi un raport al colectării în PIB de 37,45%, are venituri fiscale de peste 59 de miliarde. Din acest punct de vedere, Ungaria este un stat mai mare decât România, deşi teritoriul său se întinde pe 93.030 kilometri pătraţi (sub jumătate) şi are o populaţie de 9,7 milioane locuitori (la jumătate).


Austria, cu un PIB de 455,3 miliarde USD şi o rată de colectare de 24,43%, încasează în fiecare peste 111 miliarde USD. Altfel spus, Austria este un stat de aproape 3 ori mai mare decât România, deşi are 8,8 milioane locuitori şi o suprafaţă de 83.879 kilometri pătraţi, adică aproximativ o treime din cea a României. Dar să luăm o rată de colectare comparabilă cu cea a României: în Singapore, rata de colectare a taxelor raportată la PIB este de 13,15%, care se traduce, la un Produs Intern Brut estimat de 364 miliarde USD în 2018, la 48 de miliarde USD colectate de către stat. Cu o populaţie de 5,64 milioane locuitori şi un teritoriu de 728 kilometri pătraţi (!), Singapore este, şi el, un stat mai mare decât România. Mai contează că teritoriul României este de aproximativ 327 de ori mai mare? Frontierele fizice ale statelor sunt uşor de constatat, sunt vizibile, şi ne putem uşor raporta la ele. Au o simbolistică aparte, asociată cu ceea ce se defineşte drept identitate naţională. Statele au luptat şi luptă pentru integritatea acestor frontiere. Este prioritatea zero a mai tuturor guvernelor din această lume. Cu toate acestea, înţelegerea istoriei ca fiind o luptă pentru teritorii fizice şi graniţe care să confirme anumite imagini despre sine şi să promoveze simbolistica naţională este doar parţială. Putem înţelege istoria relaţiilor dintre state (şi mai ales a celor câştigătoare) ca fiind şi o luptă permanentă pentru creşterea şi apărarea teritoriului fiscal.


Mărimea teritoriului şi a populaţiei, fără o economie care să le potenţeze şi fructifice, reprezintă statistici care induc în eroare. Hărţile ţărilor, atârnate pe perete, sunt pasteluri impresioniste. În competiţia globală dintre state, pentru securitate şi prosperitate, acapararea de noi teritorii fizice este un demers poetic. Guvernele pragmatice luptă să îşi lărgească teritoriul fiscal prin expansiunea economică, prin creşterea populaţiei sau a ratei de colectare. Prin promovarea de agenţi economici naţionali care să genereze venituri în străinătate care să mărească baza fiscală naţională. Nu este nevoie să cucereşti noi teritorii pentru aşa ceva. Statele dezvoltate au perceput fenomenul apariţiei şi proliferării a ceea ce numim paradisuri fiscale drept o agresiune împotriva teritoriului lor fiscal. Au luptat energic, începând cu anii 90, împotriva statutului special al acestora care le permiteau să nu coopereze din punctul de vedere al schimbului de informaţii, în contextul în care îşi proiectau structura şi nivelul taxelor nu pentru propriii cetăţeni, ci pentru a „invada” teritoriul fiscal al altor state.



Cei mai mari „agresori” împotriva teritoriului fiscal al ţărilor Uniunii Europene sau NATO nu erau alţii decât micile insuliţe pline de cocotieri şi instituţii financiare, precum Antigua şi Barbuda, Aruba, Bahamas, Insulele Virgine Britanice, Insulele Cayman ş.a. În Uniunea Europeană, Irlanda a fost statul care a dat cele mai mari bătăi de cap celorlalte state, prin politica sa fiscală competitivă.

Estimările, extrem de variate, converg în jurul a 500-600 miliarde USD pe an, venituri „scăpate” de către state pe plan internaţional în ultima perioadă către aceste jurisdicţii fiscale, conform Fondului Monetar Internaţional, care estimează în acelaşi timp că diferite persoane fizice au depozitat, aici, în jurul a 8700 de miliarde USD (https://www.imf.org/external/pubs/ft/fandd/2019/09/tackling-global-tax-havens-shaxon.htm). Este de domeniul notorietăţii disponibilitatea Germaniei de a plăti bani cash pentru informaţii despre cetăţenii săi, care să identifice activităţi de evaziune fiscală. În 2009, a transferat 2,5 milioane euro pentru un card de memorie care conţinea numele de 2500 de cetăţeni germani cu conturi în Elveţia.



Sau scandalul Panama, care a explodat în 2016, în jurul firmei de avocatură Mossack Fonseca, cu implicaţii, de această dată, la nivel global. Doar această firmuliţă a creat pe durata a câteva decenii peste 214.400 de entităţi folosite pentru depozitarea de resurse financiare în această jurisdicţie.



Unora le este teamă de mişcări secesioniste pe baze etnice. Pe de altă parte, puţini conştientizează faptul că, cu o economie informală de peste 22% din Produsul Intern Brut (estimare, putem să îi spunem, ultraconservatoare, a Institutului Naţional de Statistică), România deja a cunoscut o mişcare relevantă de secesiune: este o secesiune economică, a unor plătitori de taxe. În faţa unei paleo-administraţii publice, confruntaţi cu politici publice de risipă iresponsabilă a banului public, încrederea redusă a cetăţenilor în stat face ca fenomenul evaziunii să fie major.

La nivel european, se pare că doar Bulgaria este într-o situaţie mai dificilă. Evazioniştii nu pleacă din ţară, dar, din punct de vedere economic, nu sunt aici. Statul socializează această problemă prin îndatorare, respectiv amânarea ei. Ceea ce nu face decât să eludeze problema.


De cealaltă parte, Statele Unite ale Americii îşi taxează propriii cetăţeni, oriunde s-ar afla aceştia în lume. Vrei să votezi la alegeri? Vrei să beneficiezi de paşaportul american şi de toate serviciile conexe? Plăteşte-ţi taxele oriunde te-ai afla. Patriotismul trebuie să fie nu numai declarativ, ci şi economic. Mai mult, începând din 2010, odată cu FATCA („Foreign Account Tax Compliance Act”), dacă renunţă la cetăţenia americană, cetăţeanul american trebuie să plătească un impozit asupra tuturor activelor pe care le deţine, ca şi cum le-ar vinde unui străin. Criticabilă sau nu, măsura are logică: activele pe care le ai sunt şi rezultatul sistemului politic al ţării care ţi-a oferit cadrul ca să le obţii. A renunţa la cetăţenie din motive fiscale este un abandon al relaţiei economice cu statul respectiv. În Uniunea Sovietică sau România socialistă, nu existau taxe, căci totul era al statului, iar cetăţeanul era un „tolerat”. Este de subliniat, în acelaşi timp, un lucru: rezolvarea problemei nu se va face niciodată cu forţa armelor, cu acţiuni agresive ale autorităţilor fiscale şi cu exproprierea cetăţenilor. Problema este una de cadru legal, de realitate economică, iar statul trebuie să negocieze întotdeauna şi să acorde prezumţia de încredere cetăţenilor săi. Prin formularea şi implementarea de politici publice care să confere încredere populaţiei în stat, prin creştere economică şi un mediu de afaceri atractiv, prin lupta împotriva corupţiei. articol scris de Radu Mușetescu și preluat din si https://monitorulapararii.ro/apararea-frontierelor-fiscale-ale-statului-1-34723

De asemenea nu trebuie să uităm că o cauză a evaziunii fiscale este existența unui stat mare și ineficient.

Nota mea



17 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate